Cuvânt înainte la Familia Casassovici (1810-1976). Cinci generaţii în România

Citiţi un fragment din această carte.


După moartea tatei, în 2007, am moştenit o serie de documente de familie, printre care Cartea familiei, iniţiată de străbunicul meu Haralambie. Cartea familiei este povestea vieţii lui, pe care dorea s-o transmită urmaşilor. Pe care îi îndeamnă s-o continue la rândul lor, pentru a înnoda o legătură între generaţii.

Eram de curând pensionar, aveam mai mult timp şi vârsta la care istoria familiei începe să te preocupe. Am clasat, am citit, am petrecut multe ore aflând fapte din viaţa înaintaşilor, pe care nu le cunoşteam.

Cartea pe care mi-am propus să o scriu nu este o operă literară, dar simţeam că trebuie să o fac ca un omagiu postum adus ascendenţilor familiei Casassovici. Cartea familiei este firul călăuzitor al scrierilor din această carte. Am căutat să utilizez cât mai des cuvintele şi felul de a se exprima al înaintaşilor mei. Am petrecut câteva luni în comuniune cu străbunicul meu Haralambie, cu bunicul Corneliu şi cu Mircea, tata, toţi Casassovici, aşa cum sunt şi eu. Am aflat multe despre originea familiei noastre şi despre Ioan, primul ajuns pe pământ românesc în 1810 care, împreună cu fratele lui Dumitru, figurează printre întemeietorii oraşului Alexandria.

I-am cunoscut mai bine după ce le-am citit amintirile. Am multă admiraţie pentru felul în care şi-au condus viaţa şi spun, fără ezitare, că sunt mândru de ei. Am vrut să vă prezint motivul mândriei mele şi mi-am dorit ca trecerea lor prin România să rămână consemnată.

Cum să nu fii mândru de un străbunic ca Haralambie, voluntar în războiul din 1877-1878, care, după ce şi-a revenit în urma tifosului, nu a avut decât o grijă: să returneze armatei restul de 215 lei şi actele doveditoare ale cheltuielilor făcute pentru instalarea unui spital de campanie. Sau când scrie că a "roşit" de ruşine văzând cum soldaţii români se poartă ca o hoardă sălbatică în satul Heredin, distrugând tot ce apucau şi violând femeile unor ţărani care îi primiseră cu prietenie.

Dar îi sunt şi recunoscător, fiindcă el este acela care, plecând de la o condiţie socială modestă, de comerciant, prin muncă şi cu multă voinţă a devenit medic militar, trecând urmaşilor lui tradiţia unor studii superioare.

Bunicul meu a fost, printre multe altele, inspector al vămilor şi nu s-a îmbogăţit ca alţii aflaţi în funcţii similare. A fost patronul unei fabrici textile şi nu a "făcut avere", preocupat fiind de dezvoltarea întreprinderii ce-i purta numele. A fost ctitorul învăţământului textil în România, specialist al problemelor textile, ale zahărului şi ale hârtiei, a fost o personalitate marcantă a lumii economice a ţării.

Îi sunt recunoscător pentru realizările materiale reuşite în urma unei vieţi exemplare, de care, din păcate, nu a profitat.

Noi, nepoţii lui, beneficiem astăzi de unele bunuri recuperate după 1990, care, deşi departe de valoarea lor reală, au fost binevenite.

De tata sunt deosebit de mândru! A fost o persoană exclusă din lumea lui, cea a patronilor textilişti, fiind obligat să-şi schimbe meseria la 32 de ani. A fost hărţuit şi suspectat de sabotarea "realizărilor" noului regim, scăpând miraculos de închisoarea politică. Cu toate aceste greutăţi, a reuşit să ne crească pe noi, să ne îndrume spre studii, să ne ascundă greutăţile lui şi chiar să ne ofere o tinereţe agreabilă. Tata a făcut toate astea păstrând o verticalitate inflexibilă.

Pe străbunicul Haralambie din păcate nu l-am cunoscut, dar mă simt foarte apropiat de el ca fond şi fire. Felul în care şi-a povestit viaţa, sincer şi onest, sentimentele de dragoste paternă pe care a ţinut să ni le comunice m-au emoţionat de multe ori.

De bunicul Corneliu am fost foarte apropiat când, fiind bolnav şi parţial paralizat, m-am ocupat de el. I-am simţit dragostea permanentă, eram un moştenitor al numelui familiei.

Am fost surprins să constat că, după naţionalizare, după ce pierduse tot, după ce fusese marginalizat şi uitat de cei care îi datorau atâtea, nu a manifestat niciun resentiment, rămânând pragmatic cum a fost toată viaţa. Ştia că nu ajută la nimic!

De multe ori, seara, suiam cu tata la el în cameră şi stăteam mult timp împreună la un păhărel de Porto. Deseori tăceam, ne simţeam bine împreună, eu, mai vorbăreţ, îi povesteam de ale mele, el tăcea. Am rămas cu tristeţea faptului de a nu fi fost mai apropiaţi, de a nu-mi fi destăinuit niciuna dintre multele momente grele prin care trecuse, pe care le-am aflat după ce el n-a mai fost.

Le-am povestit vieţile împins de un sentiment de recunoştinţă pentru ceea ce au fost şi ceea ce au făcut, am făcut-o şi pentru că, părăsind ţara, i-am lăsat înmormântaţi în pământul ei, departe de mine. Haralambie, Corneliu şi tata se declarau atei. Haralambie credea în existenţa unei "forţe", care îi dirijează pe oameni şi acţiunile lor. La rândul meu, nu sunt credincios practicant, nu merg la slujbe decât de Paşte, dar simt nevoia să fac o rugăciune în momentele de cumpănă şi mai ales să mulţumesc când lucrurile se aranjează favorabil pentru mine. Fac asta în orice fel de biserică, ortodoxă sau catolică, cu o netă preferinţă pentru prima. Ca Haralambie, cred în existenţa a ceva deasupra oamenilor şi a legilor lor, care vede cum ne comportăm şi soluţionează problemele cu o justeţe care nu poate fi cerută oamenilor.

Una dintre amintirile care îmi sunt foarte dragi este cea a unei slujbe de Înviere, când am fost cu bunicul Corneliu şi cu tata în curtea bisericii Icoanei, fiecare cu o lumânare aprinsă în mână.

Şi mai pot spune că toţi înaintaşii mei, care se considerau atei, s-au comportat ca oameni "cu frică de Dumnezeu"!

Am plecat în anul 1976 şi m-am stabilit în Franţa. România a rămas în continuare patria mea sentimentală. M-am căsătorit cu Doina, româncă şi ingineră ca mine, avem un fiu minunat, pe Alexander, care la 6 ani ni s-a adresat în româneşte, prinzând limba "din mers", ascultându-ne.

Când, în 1978, m-am văzut în Iran, trimis de o firmă, în misiune pentru şase luni, şi am descoperit frumuseţile Ispahanului, ale Shirazului sau ale Persepolisului, când am înotat în Marea Caspică, printre sturioni, m-am gândit la străbunicul Haralambie, la bucuria cu care descoperise bazinul Mediteranean. Când am mâncat acolo multe boabe de caviar, nu am putut să nu lăcrimez gândindu-mă la tata, care aprecia lucrurile bune.

Când mă gândesc astăzi la felul în care mi-am condus viaţa, la caracterul meu, spun, un pic subiectiv poate, că le semăn mult, având aceleaşi valori şi sentimente. Probabil că genetica ar putea explica de ce şi eu am fost muncitor, corect şi conştiincios, de ce îmi iubesc familia mai mult ca orice pe lumea asta. De ce îmi place să călătoresc. De ce nu am făcut compromisuri.

Mă gândeam să adaug şi povestea vieţii mele, dar până la urmă am renunţat fiindcă ea nu s-a sfârşit. Dar voi publica motivele care m-au făcut să emigrez şi felul în care am reuşit ceea ce îmi doream, anume să am o familie într-o lume liberă. Multe aspecte ale vieţii mele, fiind prea apropiate de ziua de astăzi, povestite aşa cum le simt, ar putea deranja persoane în viaţă.

Las timpul să estompeze amintirile neplăcute, să le coloreze pe cele plăcute, din fericire majoritare.

Voi insera în această carte amintirile mele de la Zărăfoaia, ca un omagiu adus bunicului meu, care a creat acolo un "rai" pentru familia lui, un rai efemer, dar pe care eu nu îl pot uita.

Mai am ceva de adăugat. Citeam cândva că în "marile familii", când murea un membru vârstnic, viaţa îl înlocuia imediat prin naşterea unui nou vlăstar.

Dacă e să dau crezare acestei constatări, noi, Casassovicii, suntem o "familie mare", fiindcă fenomenul descris mai sus s-a petrecut de trei ori în ultimii 100 de ani. În 1914, după moartea lui Haralambie, la cinci luni se năştea primul copil al lui Corneliu, Adina. Bunica mea Eliza, când a murit în august 1980, ştia deja că soţia mea aşteaptă naşterea unui băiat, Alexander, născut la 1 septembrie. Tata a murit, plictisit de starea lui fizică, în ianuarie 2007, nemaiavând forţa să aştepte venirea pe lume a nepotului meu Georges Dimitri, care face ca din nou să fim împreună trei generaţii de purtători ai numelui Casassovici.

Şi dacă nu au fost simple coincidenţe, îmi place să cred că Dumnezeu îmi va mai da vreo 20 de ani de viaţă, până ce Georges va avea primul lui urmaş. Aş trăi cu curiozitatea să văd cum evoluează urmaşii mei, daca au forţa morală a înaintaşilor.

Am să termin, împrumutând de la străbunicul Haralambie cuvintele următoare, care mi-au plăcut mult: "Urez scumpului meu fiu Alexander şi scumpului meu nepot Georges să aibă viaţă fericită până la cele mai adânci bătrâneţi.

Doina, Alexander şi Georges, pentru care iubirea mea a fost şi este nemărginită, putea-vor ei vreodată să înţeleagă cât de mult îi iubesc?"

(Dan Casassovici, Versailles, 7 februarie 2013)