Un ceasornicar: Cornel Mihai Ungureanu

Citiţi un fragment din această carte.


Mîna prozatorului Cornel Mihai Ungureanu încă se vede în ţesătura pieselor dramaturgului cu acelaşi nume. O anumită căldură cu care personajele textelor sale dramatice se confesează ("simt nevoia să fac gesturi dramatice", spune unul dintre ele), în fraze care pun lirismul dinaintea cititorului ca pe un fel de ceşti de ceai cu care îţi tratezi oaspeţii: o ceremonie din care nu lipseşte însingurarea şi dorinţa de evadare din cotidianul anost. Cazi pe gînduri (afară e larma lumii, tinerii strigă în jurul unei mingi, statele mari se răstesc la cele mici, supernovele explodează în hăuri şi noi vedem artificii faine, "singularity" - pricepi?) şi vrei să afli de la celălalt ceva ce nu ştii despre tine. Dar eşti plictisit şi doar pretinzi că te interesează: nu vrei să ştii nimic nou despre tine, te mulţumeşti cu viaţa ta veche. Nimeni nu ştie mai bine decât tine când ai izbutit, în sfîrşit, să ratezi. Masca e dată jos spre a pune alta nouă în loc, iar dacă eşti pictor, ca personajul Mihajlo, un posibil alter-ego al dramaturgului, încerci să pictezi un tablou "care să dezvăluie ceva din ceea ce ascundem."
 
Personajele pieselor lui Cornel Mihai Ungureanu, fie că sînt oameni în vîrstă ţintuiţi într-un azil, cu tabieturile, senilitatea şi dorinţele lor de evadare, maturi care luptă cu apatia unei vieţi afectate de boală şi singurătate sau tineri care caută o ieşire din labirintul propriei minţi - un fel de închisoare la purtător - au aceeaşi nostalgie: iubirea. Cu toţii îşi amintesc de templul din "cioburi albastre", pe care îl reconstituiau cu migală în copilărie, sau de ceasul din carton cu limbi care încurcau orele - toate aceste jocuri erau dovada vieţii şi a unei anume fericiri care se stinge odată cu maturizarea. Fără să-şi propună anume, Cornel este mesagerul unei lumi care mai crede că puritatea trebuie prezervată, cei slabi trebuie ocrotiţi, cei mici îngrijiţi, întunericul alungat, PIB-ul echilibrat - iar cei mari pot face asta fără să primească premii de superioritate morală. Obişnuitul şi firescul nu se mai poartă pe lumea asta? Însă aş simplifica prea mult dacă aş spune doar atît despre reflexele morale ale personajelor sale: pe suprafaţa apelor liniştite plutesc nuferi, dar în adîncuri colcăie o lume de care ne putem terifia. Templul din cioburi albastre devine mai tîrziu, în Soţii prietene, amante, lumea fragmentată în mii de cioburi de culori diferite, iar supravieţuitorii unei epoci fraterne apuse povestesc despre ororile războiului dintr-un Balcani în care moartea şi dragostea se ţin frumos de mână - printre cruci.
 
Solar, dar nu mai puţin "freudian", CMU este un mic maestru al psihologiei abisale a celor loviţi de soartă, refuzaţii lumii, cei care ştiu, într-o lume corporatistă, că atunci "când îţi pui ceasul să sune dimineaţa ca să faci ce nu vrei să faci, te prostituezi, sufleteşte, moral". Dar cînd te trezeşti la amiază şi nu ştii ce să faci - se cheamă accedie sau oblomovism? Atenţia autorului se îndreaptă cu predilecţie spre cei traumatizaţi în copilărie, ca în piesa care dă titlul volumului, sau spre persoane care cad în "copilăreală", o salvare de la servituţile vîrstei a treia (ca în Ultimul dans al libelulei) sau spre însingurarea în cuplu care vine odată cu înaintarea în vîrstă (Familia Roseti trece la ora de iarnă). Persistă, parcă, în trama pieselor sale un mesaj "ocult", acela al personajului care se sacrifică pentru ca viaţa să continue, indiferent de modul în care consimte să o facă. Toţi se chinuie să găsească un drum - spre ei înşişi sau spre alţii. Încă nu au ajuns la înţelepciunea memorabilă a unei femei în vîrstă, care a scăpat de zbuciumul căutării: "Fiecare, cu viaţa pe care este în stare să o aibă". Sau cum spune o (se putea?) altă femeie: "Viaţa nu e o prăjitură."
 
Introspecţia pare, surprinzător pentru unii, punctul tare al personajelor feminine. Ele, "fetele", se autoanalizează mai cu foc, în vreme ce bărbaţii par adepţii lui carpe diem. În felul ăsta, CMU este un autor pe gustul "feministelor", cu bune plonjeuri în abisalul feminin, iute contracarate de reveniri la orizontala unde se plimbă masculii ("din alt film") siguri pe ei. De fapt, mimează. Un punct de vedere "critic", desigur. Sau poate intuiţia faptului că psiheea e de gen feminin, suferă şi moare din dragoste. Sau că era matriarhatului e pe-aproape. Sau că n-a plecat deloc...
 
Ca şi Eugen Ionescu la tinereţe, autorul scrie o întreită elegie "pentru fiinţe mici", pentru "ordinary people", în această carte în care poţi descoperi vulnerabilitatea umană ca pe un dar preţios al fiinţei care se amăgeşte. Senzorial şi reflexiv, catifelat şi prevenitor, Cornel Mihai Ungureanu este aidoma unui ceasornicar de gînduri şi reflexe, cu un dozaj izbutit al replicilor, susţinînd o intrigă defel extravagantă, punînd tuşe fine acolo unde alţii ar îngroşa caricatural, cumva delicat pentru un lector (tot mai rar) de teatru, ca şi pentru un regizor tînăr care nu caută culturişti în profesie, ci artişti cu musculatură (nervoasă) subţire. Drama, câtă e, se consumă în expresie, nu în act, iar personajele par un "punct de vedere" al autorului, chiar dacă sentimentele şi gîndurile abundă în cercuri concentrice.
 
Replicile sale consumă un dozaj apreciabil de dramatic distilat, ironie subtilă şi umor de cea mai bună calitate ("se duce dracu' rapiţa" e o replică peste timp la faimoasa "rapiţa, moft!" caragialiană), într-o alchimie care ţine de precizia cu care autorul migăleşte la caracterul personajelor sale.
 
Mă bucur că am putut contribui la primul spectacol-lectură după o piesă a sa - Ultimul dans al libelulei, în regia lui Mircea Cornişteanu, cu actori importanţi al Teatrului Naţional Craiova: Ilie Gheorghe, Mirela Cioabă, Tamara Popescu, Constantin Cicort, Geni Macsim şi Monica Ardeleanu. Aşa cum remarcau şi actorii, piesa ar putea fi jucată şi "de-adevăratelea". Îi doresc şansă lui Cornel, unul dintre puţinii autori care scriu teatru în Craiova, oraş, orice s-ar zice, cu o viaţă teatrală de prim rang în România şi Europa. Să sperăm că ziua aceea nu va întîrzia prea mult. Eu cam atît am avut de spus, vorba unui personaj de-al său: "Mai atâta de frumos nu pot"...