Dincotro fugim

Anul acesta, colega mea de cameră a luat interviuri pentru un site al studenţilor de la Drept. După fiecare întâlnire, era surprinsă cât de bine îi prinde să asculte poveştile intervievaţilor; se întreba cum de, în graba noastră zilnică, trecem pe lângă oameni aproape fără să îi mai vedem sau, mai clar, fără să le vedem poveştile care îi fac cine sunt, cineva atât de asemănător nouă. Era mai mult un truism, dar mi-a adus aminte de altceva. Un site foarte popular, HONY.

Pe numele său întreg, Humans of New York, este unul dintre cele mai cunoscute photoblog-uri ale momentului. Vorbim de 7 milioane de like-uri ale paginii de Facebook, vorbim de premiul "Best Cultural Blog" acordat de People's Voice Award. Iar Brandon Stanton, fotograful ce l-a iniţiat, a fost ales de către revista Time, la sfârşitul anului 2013, printre cei 30 de oameni sub treizeci de ani care schimbă lumea. Mai mult, vorbim despre un photoblog care are cel puţin douăzeci de replici, chiar şi o variantă bucureşteană, Oameni ai Bucureştiului. Atunci nu poţi să nu te întrebi - cum se face că a prins atât de bine?

Tind să cred că este vorba de sincronizarea cu realitatea în care te afli, ca în mai toate cazurile în care "oamenii sub treizeci de ani schimbă lumea". Spre exemplu, în secolul al XVIII-lea, călătoriile deveniseră accesibile şi oamenilor de rând, nu doar nobililor. În acest context, Montesquieu publică Scrisori persane, povestea a doi persani care pornesc într-o călătorie prin Europa; astfel, el pune sub lupă ce era real atunci, uimirea oamenilor când întâlnesc pe stradă o persoană care este de altă naţionalitate decât ei: "- Cum poate fi cineva persan?" La fel se întâmplă şi la noi, în secolul al XIX-lea, când personalităţi ca Dinicu Golescu sau Alecu Russo ţin jurnale de călătorie prin care încearcă să răspundă aceleiaşi întrebări - cum poate fi cineva diferit de mine?

Două-trei secole mai încolo, un fotograf, Brandon Stanton, lansează un photoblog cu un succes răsunător. Oameni care merg pe stradă, care au ieşit la pauza de ţigară sau care se odihnesc pe bancă sunt imortalizaţi alături de câteva cuvinte despre viaţa lor. Întrebările pe care Stanton le pune sunt cam aceleaşi: care a fost cel mai fericit moment al vieţii tale, care a fost cel mai trist moment al vieţii tale, ce sfat ai da unui grup mare de oameni, ce îţi place cel mai mult la persoana de lângă tine etc. Şi prinde incredibil de bine. Aici e sincronizarea - Stanton a înţeles marea întrebare a momentului, una situată la polul opus faţă de cea identificată de Montesquieu - Cum poate fi cineva ca mine?

Şi aici mă întorc la colega mea de cameră şi la cât de multă dreptate avea când spunea că trecem unii pe lângă alţii uitând că fiecare are povestea lui, nici prea asemănătoare, dar nici foarte diferită de a noastră. Mai că fugim. E adevărat că timpul are din ce în ce mai puţină răbdare şi că, dincolo de depresie, boala secolului poate fi şi întârzierea. Vrând să o evităm, suntem într-o continuă fugă - ştim unde vrem să ajungem, ştim atât de bine încât uneori uităm de unde tocmai am plecat.

În pofida sloganului cu "unitate în diversitate" unde accentul pică pe diversitate, se pare că încă avem nevoie de acea unitate. Se pare că încă avem nevoie să luăm one story at a time. Sigur, poveştile sunt multe, nu e timp să le asculţi pe toate. Dar toate au început, iar 2 este întotdeauna mai mare decât 1.