Guvernarea luminată a minţilor luminate (exemplul Japoniei)

Acum câţiva ani apărea o carte / proiect a profesorului Staş Marian, cu titlul de România pe bune începe cu şcoala pe bune. Ideea nu poate să fie mai corectă. Există şi un exemplu care confirmă exerciţiul şcolii pe bune. Japonia.

Deşi restrânsă ca suprafaţă (a trei suta parte din suprafaţa uscată a mapamondului) şi cu o istorie grea în spate (spre exemplu, singura ţară care a fost vreodată supusă unui bombardament atomic), Japonia este astăzi o supraputere mondială. Cum? Ei bine, aici e nevoie de o scurtă digresiune istorică. Japonia iese din Evul Mediu odată cu instaurarea Erei Meiji ("guvernarea luminată"). Este perioada în care, pentru a se reabilita după secvenţa tristă a shogunatului, japonezii investesc în resursa umană. Adică investesc în sistemul educaţional pentru că înţeleg un concept foarte simplu - este singura şansă de salvare pe bune şi totodată, modalitatea cea mai sigură de construire a unei naţiuni puternice.

Secolul XX. După tragediile de la Hiroshima şi Nagasaki din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Japonia capitulează în 1945, iar în 1947 adoptă o nouă constituţie pacifistă care are la bază principii democratice, drepturile omului şi (cum altfel) investirea în sistemul educaţional. Nu degeaba există proverbul japonez: când omul pierde tot, îi rămâne învăţătura. Căci aceasta din urmă pare să fie coloana vertebrală a întregului stat.

Cuvintele cheie ale sistemului educativ japonez sunt respectul şi responsabilitatea. Un profesor are un salariu care depăşeşte 60.000 dolari anual; în schimb, el are datoria de a analiza evoluţia fiecărui elev de la un trimestru la altul. În şcoală, copiii sunt învăţaţi diverse, de la materii precum matematică sau logică la maniere de societate sau cum să păstreze curăţenia.

Un alt fapt aparte al sistemului japonez este că tinerii sunt trimişi să studieze în străinătate cu toate costurile acoperite, atâta timp cât se întorc în ţară pentru a pune în aplicare ce au învăţat.

Astăzi Japonia este un stat în ascensiune continuă, o putere mondială pe toate planurile. Şi cred că fenomenul este explicat cel mai bine de Brzezinski, în Marea tablă de şah; el pune punctul pe i când spune că japonezii au înţeles că un stat care nu are o bază regională nu poate obţine dezvoltarea mondială autentică.

Investiţia în resursa umană, în educarea tinerilor, este modul cel mai eficient şi de durată de rezolvare a neajunsurilor unui stat. Mă gândesc întruna la asta - dacă soluţia e atât de simplă şi atât de la îndemână, atunci de ce nu...?