Ce a fost mai întâi - Artistul sau Arta?

Prăpastia dintre realitate şi artă e unul dintre cele mai abstracte goluri. Însă ce a fascinat marii gânditori de-a lungul timpului a fost cel care face acest salt şi, mai ales, cum. Relaţia dintre artist şi muza lui adică. Pe mine m-a interesat ideea aceasta mai ales din perspectiva scriitorilor, deşi, după cum se ştie, există un punct în care toate artele se intersectează.
 
Anticii, spre exemplu, credeau că inspiraţia nu vine din oameni, ci către oameni; că este o amprentă divină în fiecare proces de creaţie. Grecii îi spuneau daimon; Socrate vorbeşte de daimonul lui în care găseşte înţelepciunea. În Roma Antică se numea geniu, o entitate divină care locuia în pereţii caselor. El ieşea la momentul oportun şi modela creaţia artistului.
 
Dar lucrurile s-au schimbat un pic odată cu Renaşterea când omul a fost pus în centrul universului. Nu se mai vorbeşte de inspiraţie divină, ci de intelect, de cunoaştere. Astfel omul nu mai are un geniu, ci este un geniu. De aici toată presiunea care a atacat omul modern. Dispare detaşarea de ceea ce creezi şi apare anxietatea de a da greş, de a nu fi destul de bun.
 
Rămâne, cu toate acestea, un mister în jurul actului de creaţie. Una dintre poetele mele preferate, Ruth Stone, povesteşte că, în timp ce lucra pe un câmp din Virginia, simţea şi auzea cum un poem se îndreaptă spre ea din văzduh, un "tren de aer". Atunci fugea cât de repede putea spre casă ca să îl scrie. Uneori nu ajungea la timp şi rata poemul, pierdea trenul de aer. Avea atunci senzaţia că poezia încă pluteşte în aer, căutând alt artist.
 
Sigur, povestea pare să ţină de sfera fabulosului. Dar am găsit apoi un interviu cu Tom Waits în care descria ceva asemănător. Muzician chinuit de presiunea de care vorbeam mai devreme, Waits povesteşte cum conducea prin Los Angeles şi cum, deodată, aude un cântec în minte. Devine anxios, se gândeşte că nu îl poate scrie acum, că ratează momentul, iar cântecul îl va bântui şi frustra multă vreme de atunci înainte. Şi atunci îşi schimbă perspectiva. Se uită spre cer, de unde îşi imagina melodia coborând, şi i se adresează: "Excuse me, can't you see that I'm driving? If you really want to exist come back at a more opportune moment when I can take care of you. Otherwise, go bother somebody else today. Go bother Leonard Cohen!"
 
Descrierile acestea seamănă foarte mult cu ce identifica Jung ca fiind mana, "fiinţă cu însuşire ocultă şi vrăjitorească, înzestrată cu forţă şi cunoaştere magică" - altfel spus, muza artistului care poate fi distructivă pentru "cel posedat" dacă nu ştie să o controleze.
 
Există, desigur, mult mai multe teorii, dar toate par să vorbească, în esenţă, despre acelaşi lucru. Preferata mea este cea găsită de William James. El aseamănă fluxul conştiinţei umane cu viaţa unei păsări - o alternare de zboruri şi opriri. Sursa operei de artă se află în aceste opriri din zbor, când conştiinţa este în repaos . Iar toţi filosofii artei de la Platon la Coleridge şi Collingwood par să fie de acord - artistul este salvatorul unor imagini / trăiri din curgerea lor liberă.
 
Am aflat recent că exclamaţia Olle! s-a format etimologic pornind de la cuvântul de bază Allah. Încă se strigă Olle! în luptele cu tauri şi în dansurile flamenco atunci când în aceste reprezentări intervine ceva incredibil, ceva ce un om obişnuit n-ar putea realiza. Istoria cuvintele este o chestie pentru istoria ideilor. Mă gândesc uneori că, dacă pui toate poveştile acestea cap la cap, îţi dai seama că acolo unde arta devine sublimă (în termenii lui Schiller), nu e doar mâna şi mintea omului. Ci ceva, orice ar fi, de deasupra lui. Astfel există un artist minunat şi un om discutabil în aceeaşi persoană, cum era cazul lui Sadoveanu, spre exemplu.
 
Într-o povestire de-a lui Tolstoi, el descrie plimbarea pe care a făcut-o pe moşia lui de la Iasnaia Poliana împreună cu trei elevi. Unul dintre ei îl întreabă "De ce desenăm? De ce scriem corect?" Tolstoi tace, neştiind ce să-i spună copilului. "De ce desenăm?" repetă acesta. "El întreba, de fapt, Ce este Arta", scrie Tolstoi, "iar eu nu ştiam ce să-i explic".