Fericirea. Barcelona, 1909

Fericirea este un captivant roman de aventuri, dar şi un studiu istoric complex, plin de amare note ironice, asupra impactului pe care reforma urbanistică din Barcelona de la începutul secolului al XX-lea, care a dus la construirea actualei Via Laietana, l-a avut asupra destinelor individuale. Suita de portrete miniaturale ale locuitorilor - vii şi morţi - ai cartierului ce urmează să fie demolat îmbină un realism social tulburător cu elemente de realism magic şi cu o intrigă poliţistă de o mare măiestrie literară. Traiectoria spectaculoasă a familiei Gambús, escroci de mare clasă ce domină înalta societate barceloneză, se intersectează cu cea a Nonnitei Serrallac, o artistă al cărei unic scop este să-i ofere un viitor mai bun copilului pe care urmează să-l aducă pe lume. Această poveste despre iubire şi ură, despre ambiţie şi disperare, despre bogaţi şi săraci reuneşte o galerie de personaje de o mare varietate umană, fiecare căutându-şi, în felul său, fericirea, pe fundalul evenimentelor ce au marcat în acea perioadă destinul Barcelonei, maiestuosul oraş mediteranean şi, până la urmă, personajul principal al romanului.
 
Stătea să se crape de ziuă. În picioare în mijlocul biroului său, Deogracies-Miquel Gambús se uita la perdelele de mătase de culoarea somonului care-l despărţeau de stradă. Se auzea tic-tac-ul ceasului de pe perete. Era o linişte totală şi atmosfera era călduţă, datorită căldurii uscate produse de sobă.
 
Cu câteva ore înainte, de parcă avusese un presentiment straniu, se dusese la toaletă, aprinsese lumina de gaz şi se privise în oglindă. Nu i-a trebuit mult ca să-şi descopere cauza disconfortului: îi ieşiseră peri în urechi. Sau poate că erau deja acolo, dar problema era că-i descoperise tocmai în dimineaţa aceea nenorocită. A tras de câteva ori aer adânc în piept şi, cu energia dată de hiperventilaţie, s-a confruntat din nou cu oglinda. Nu încăpea nicio îndoială: erau în total vreo opt sau zece fire. În plus, dată fiind tendinţa aceea oribilă a corpului uman către simetrie, firele de păr apăruseră în ambele urechi, jumate-jumate. O singură consolare avea în mijlocul acestui dezastru: firele nu erau groase şi negre, ci subţiri şi castanii. Dar faptul în sine era acelaşi. Ieşeau din interiorul urechii şi se extindeau pe toată suprafaţa pavilionului. Erau până şi unele solitare, care tocmai de-aia ieşeau în evidenţă, orgolioase, ca un arbore falnic în mijlocul deşertului. Primul impuls a fost să-l cheme imediat pe bărbierul său particular, dar omul practic şi raţional din el l-a împiedicat s-o facă, nu era momentul. La ce i-ar folosi să taie acei peri obraznici, când era clar că-n patru zile or să-şi scoată iar capul la iveală cu toată neruşinarea? Va trebui să reflecteze îndelung cu bărbierul. Dar cu calm. De când era mic, în sat, grădinarul familiei îi vorbise cu lux de amănunte despre sentimentul de neputinţă în faţa invaziei trifoiului: dacă nu-l stârpeşti cu totul, din rădăcină, mai devreme sau mai târziu creşte din nou.
 
Cu grija asta în minte, s-a aşezat la masă. Era o masă impunătoare de mahon deschis, tăiată în linii drepte. Mama lui îi zicea "masă de ministru", şi se vedea de ce. În faţă avea un munte de hârtii pline de însemnări făcute cu creionul. Împrăştiate pretutindeni, cărţi şi reviste pentru studiu. Şi de-a lungul unui perete, pe un trepied, era o tablă plină de scheme desenate cu crete colorate. S-a apropiat şi, în timp ce le privea, a deschis geamul ceasului cu pendul. A apucat cheia cea mare, care atârna de o sfoară, şi-a început să întoarcă ceasul. În timp ce făcea asta, şi-a dat deodată seama că stătea de două zile închis în casă, cufundat în gânduri despre viitor. Era măcinat de îndoieli. Şi simplul fapt că se îndoia îl făcea să se simtă nedemn de familia lui. A închis geamul pendulului şi s-a întors la tablă: fără nicio intenţie ironică, ba chiar dimpotrivă, se apucase să studieze diferitele ramuri ale crimei. În felul lui propriu: organizat şi metodic. De aceea, a făcut o listă lungă şi complexă cu diferitele variante ale artei furtului. A avut o surpriză de-a dreptul îngrijorătoare: aproape fiecare posibilitate fusese deja încercată - şi încă cu succes - de către strămoşii lui. Iar el, din mândrie, nu voia să se repete.
 
În orice caz, ajunsese la vreo două concluzii simple, dar incontestabile: că există o infinitate de metode de a fura şi escroca, dar cea mai bună e combinarea mai multor metode. De exemplu: furi pe cineva, îl laşi ruinat şi apoi, pe fundalul acestei ruine, îi oferi un împrumut cu camătă. Cealaltă concluzie era că aceeaşi faptă putea fi considerată delict într-un anumit moment istoric şi faptă de onoare în altul.
 
S-a aşezat iar pe scaun. De aceea, aşadar, trebuia examinată cu atenţie epoca în care trăia ca să fure în aşa fel încât, cu tot furtul, să rămână o persoană respectabilă.
 
Nu trebuia să fie prea inteligent ca să-şi dea seama că delictele săvârşite folosind violenţa erau cele pe care societatea le condamna cel mai tare. Poate pentru că erau cele mai vizibile şi îi scoteau cel mai mult în evidenţă pe autori. Era vorba de formele cele mai primitive, dar mai ales vechi şi demodate.
 
Şi-a ridicat din nou privirea spre tablă: pe ea scria "Escrocherie prin abuz de încredere". Asta deja-i plăcea mai mult, era o formă mai rafinată. Pe lângă asta, avea şi un pic de experienţă în domeniu: fără a merge prea departe, cu doi ani în urmă, dusese la bun sfârşit o escrocherie de care se simţea foarte mândru. Era vorba de preşedintele Asociaţiei Catalane a Producătorilor de Făină. Era un om gras şi îndesat, cu nişte ochelari mici, atârnaţi pe vârful nasului, euforic pentru că tocmai se întorcea de la Madrid cu un contract cu Ministerul de Stat în buzunar. Asistase la primul Congres Africanist şi chiar acolo se angajase să furnizeze Armatei din Africa o cantitate mare de făină de cea mai bună calitate. Acordul trebuia ţinut secret în scopul menţinerii preţului. Dăduse nas în nas cu tânărul Gambús la una dintre petrecerile de pe Paral•lel. După două-trei păhărele şi o vizită la un bordel de lux de pe strada Carme, îi spusese totul de-a fir a păr. Omul nici nu apucase să ejaculeze ultima picătură de spermă că maşinăria producătoare de delicte a lui Gambús se pusese deja-n funcţie, cu tot ce implica asta. În ziua cu pricina, făina a fost încărcată în portul Barcelona, cu destinaţia Melilla. Câteva ore mai târziu, în larg, vaporul, al cărui echipaj fusese cumpărat dinainte, a fost interceptat de o altă ambarcaţiune. O mică armată de oameni a înlocuit cât ai zice peşte sacii de făină de cea mai bună calitate cu alţi saci identici, dar plini cu făină râncedă, stricată, cu gândaci sau de proastă calitate. Marfa a ajuns cu bine la Melilla, cu o mică întârziere (pe care căpitanul a atribuit-o unei probleme în sala maşinilor). Militarii au descoperit înşelăciunea şi l-au acuzat de escrocherie pe industriaş, care a negat totul (văzuse cu ochii lui cum făina cea bună intrase intactă în cala vaporului). Dar n-a avut altceva de făcut decât să furnizeze armatei o tranşă nouă de făină de cea mai bună calitate dacă nu voia să treacă drept escroc sau, şi mai rău, dacă nu voia să piardă un potenţial client atât de important. Aşa că a acceptat să lase făina cea nouă la jumătate de preţ. Atunci a apărut în scenă Deogracies-Miquel Gambús. Întâmplarea făcea că era în măsură să-i ofere, practic de pe-o zi pe alta, exact cantitatea de făină de primă calitate de care avea nevoie. Se-nţelege însă că-i făcea o mare favoare şi i-o dădea la preţ dublu, deoarece făina în chestiune fusese deja promisă în altă parte şi prejudiciile aduse de necesitatea de a rupe contractul nici nu se puteau măsura în pesetas. Plata pe loc, bineînţeles. Zis şi făcut.
 
Bătrâna Miquela, după ce-a ascultat relatarea fiului ei şi a examinat datele concrete ale operaţiunii, a recunoscut:
- Nu-i rău, ai imaginaţie, acţionezi rapid şi nu ţi-e frică să iei decizii. Dar ai comis vreo două greşeli care nu-s demne de familia asta: energia şi mai ales gradul ăsta de risc nu-s niciodată pe măsura câştigului obţinut. Ca să-nţelegi: ar fi meritat dacă sacii, în loc de pulbere de făină, ar fi conţinut pulbere de aur. Apoi, să-i vinzi victimei propria sa făină nu era necesar, şi-a mai fost şi foarte riscant. Nu merge-aşa, Demi. Prea mult risc, şi ţi-ai arătat prea mult faţa. Discreţia-i regula numărul unu. Mai ai de-nvăţat...
 
Cuvintele acelea îi răsunau în cap, şi în timp ce ştergea tabla încă mai simţea cum ruşinea-i îmbujora obrajii.
 
Se gândea: trebuie să escrochezi, dar de pe o poziţie solidă. Şi ce poziţie e mai solidă decât cea pe care ţi-o oferă legalitatea însăşi? Asta era soluţia! Nu exista lege în lumea civilizată care să pedepsească profitul produs de beneficiile anumitor afaceri (fie ele chiar şi abuzive). Dacă cumperi cu cinci ceva ce valorează zece şi imediat îl vinzi cu o mie, nimeni n-o să spună c-ai escrocat, ci că ai făcut o afacere bună... A simţit că se sufocă: a recunoaşte această premisă era ca şi cum ar recunoaşte raţiunea de bază a întregii mizerii anarhiste... Pe lângă asta, în funcţie de produs, putea să fie periculos: 1. Poporul mănâncă pâine. 2. Fabricarea unei franzele mă costă o centimă, însă eu o vând cu 90 de centime. 3. Poporul nu mai mănâncă pâine. Rezultatul? 4.1. Poporului îi e foame şi încep revoluţiile şi harababura. Sau 4.2. mai rău, intervin autorităţile. Foarte rău... Concluzia: trebuie să controleze poporul şi autorităţile. Şi nici unul, nici celelalte nu trebuie să-şi dea seama.
 
S-a apropiat de sobă ca să-şi încălzească mâinile. Între timp, cugeta de zor. Era satisfăcut: treaba era grea, avansa încet, dar avansa.
 
Începea să se simtă obosit. Bătrâna Miquela nu avea să ştie niciodată ce eforturi făcea el pentru a putea fi considerat un succesor demn. S-a ridicat şi s-a îndreptat către bar. În timp ce dădea pe gât un păhărel de vin ranci, a deschis ziarul din ziua anterioară. Scria cu litere mari: "O sută de mii de morţi în cutremurele din Sicilia şi Calabria." Ce dezastru... În picioare, dădea paginile fără să le citească, înmărmurit: oare de ce se încăpăţânează lumea să trăiască în astfel de locuri unde sunt cutremure şi inundaţii?
 
Cuvântul "inundaţie" i-a făcut poftă de o baie fierbinte aşa, cu noaptea-n cap. L-a sculat pe unul dintre slujitori ca să vină să i-o pregătească şi, odată ce s-a scufundat în apa caldă, a mai trecut o dată în revistă ultimul dosar. Scrisese acolo chiar cu mâna lui: "Se poate fura şi prin Camătă."
 
Se entuziasma la gândul că s-ar putea lansa pe un teren atât de sumbru şi mlăştinos ca acela, aflat mereu la limita legalităţii. Pe lângă asta, camăta implica o uniune foarte tentantă, aproape împotriva firii, între legi şi morală...
 
A ieşit din apă înfăşurat în prosopul de baie. În cameră era o temperatură plăcută. Stătea să se crape de ziuă. S-a lungit într-o rână pe pat, continuând să reflecteze. A căscat, s-a gândit la legătura dintre ideea de camătă şi cea de activitate bancară şi s-a întrebat: vreau să fiu bancher? Şi a răspuns: nu. Şi acestea fiind zise, a adormit buştean.
 
S-a trezit la amiază, a deschis toate ferestrele ca să intre soarele şi a constatat că-i era foarte foame. A coborât la micul dejun şi acolo a găsit-o pe mama lui, care-şi lua deja prânzul. A văzut-o mulţumită şi a profitat ca s-o întrebe:
- Când o să fie petrecerea ta, mamă?
- Nu ştiu încă sigur. Pe la-nceputul verii. Invitaţiile oficiale or să iasă în ultimul moment şi se vor înmâna personal. Secret maxim. Timp minim între anunţ şi eveniment. Gândeşte-te că, dacă merge totul bine, unii dintre invitaţii de la Madrid ar putea ţine chiar şi consiliul de miniştri aici, la noi în sufragerie... Contez pe tine, ştii bine că petrecerea o să fie cu totul altfel dacă o să-mi comunici înainte ceea ce aştept...
- Sigur că da, mamă. Lucrez la asta neîncetat.
- Am toată încrederea în tine. Şi ai face bine să te bărbiereşti. Şi a ieşit din sufragerie cu capotul măturând pe jos, în timp ce-o striga pe asistentă, cum făcea ori de câte ori era mulţumită. Câteva luni... Demi Gambús avea câteva luni pentru a-şi hotărî soarta şi, mai mult, soarta familiei sale. Părea timp îndelungat, dar nu era chiar aşa.
 
I s-a făcut poftă să iasă pe stradă. Oare să-l cheme pe bărbier sau nu? Fără să-şi dea seama, s-a trezit ascuţindu-şi briciul pe teaca de piele, adică, o să se bărbierească singur. Şi-a pregătit săpunul şi şi-a întins spuma încet pe obraji. A lăsat săpunul să-i acopere nările şi să-i intre în urechi. Apoi s-a apucat să sufle pe nas, făcând balonaşe. Între timp, se gândea. Nu-i ieşea din cap chestiunea cametei. Tocmai îşi adusese aminte de un celebru episod de familie, atribuit primului Gambús. Miquel Gambús I a reuşit să organizeze, pe la 1850, o flotă de cincisprezece vapoare de tonaj divers, ca să transporte în secret, în largul coastei africane, câteva sute de cai. Toţi furaţi, desigur. Destinatarul era fabulosul rege Ghezo de Dahomey, aflat în război cu Franţa pentru controlul asupra golfului Guineei. Acesta avea de gând să-i surprindă pe francezi cu un regiment de femei războinice călare.
 
Fără alte incidente în afara unei mici coliziuni cu nişte piraţi berberi care nu ştiau cu cine aveau de-a face, această flotă purtătoare a delincvenţei organizate s-a îndreptat aşadar spre portul Cotonou.
 
Miquel Gambús I a fost invitatul special al regelui Ghezo, care l-a copleşit cu atenţii şi i-a plătit transportul în pepite aurifere (dintre care cea mai mică avea o sută de grame) şi două tinere fete pe deasupra. Omul i-a explicat că orgolioşii francezi voiau să-i impună un tratat comercial de camătă şi că acesta era motivul pentru care erau în război. Da, de camătă...
 
Una dintre acele pepite aurifere legendare a fost păstrată mereu la vedere, în vitrina sufrageriei din conacul din Alcagaire. Cât despre cele două fete, una a murit înainte de a ajunge la destinaţie. Cealaltă a mai trăit câţiva ani. Destul cât să întunece puţin pieile unor membri ai câtorva familii din sat.
 
Erau alte vremuri, romantice, în care puteai să fii hoţ şi în acelaşi timp erou.
 
Demi Gambús, cu gura deschisă ca să-şi întindă mai bine pielea feţei, a terminat cu bărbieritul, şi-a şters rămăşiţele de spumă şi şi-a masat uşor faţa cu o loţiune specială. Se simţea mult mai bine. S-a apropiat de oglindă şi şi-a privit chipul. Avea aproape treizeci de ani, dar se ţinea încă bine. N-avea riduri, ochii încă-i sclipeau şi... fir-ar să fie, nenorocitele alea de fire de păr din urechi! La naiba, de-alea uitase! Criza de furie ce l-a cuprins l-a făcut să tragă nervos de cordonul soneriei. Într-un minut a apărut un servitor, un tinerel de vreo cincisprezece ani, pe nume Joan, de-a dreptul înspăimântat. Deogracies-Miquel Gambús nici nu s-a uitat la el, doar a strigat:
- Să vină bărbierul chiar acum!
- Dar tocmai v-aţi ras...
- Dacă-n juma\' de oră nu intră blestematul de bărbier prin nenorocita asta de uşă, îţi jur că te atârn de boaşe de felinarul din piaţă până când...
 
Nici n-a trebuit să termine fraza, că tinerelul ajunsese deja în stradă.
 
În afară de asta, în seara aceea trebuia să meargă la Liceu cu maică-sa. De câţiva ani îndrăgise marele teatru de operă. I se potrivea mănuşă ca să facă şi să desfacă afaceri şi aventuri amoroase. În acest sens, loja era un fel de fortăreaţă de necucerit în serviciul intereselor familiei Gambús. Se cânta Tannhäuser şi citise în ziar că, în omagiul wagnerienilor barcelonezi, tenorul Vinas urma să interpreteze o parte din rolul său în catalană. Chestiunea îl lăsa complet rece, dar ştia că pe văduva Roca nu. Avea aşadar să profite ca să-i strecoare un bileţel despre o întâlnire. Îşi amenajaseră un apartament pentru astfel de întâlniri. Dar dacă aveau puţin timp sau nu voiau să fie văzuţi împreună, se vedeau adesea într-unul din salonaşele private din Grand Restaurant de France din piaţa Reial. Văduva Roca nu lipsea niciodată de la întâlniri. Era o femeie practică, simpatică şi recunoscătoare. Obişnuită cu comportamentul defunctului ei soţ, agent de bursă, om de afaceri şi deputat provincial, era fascinată de lipsa de scrupule pe care o intuia la Deogracies-Miquel Gambús. Dar şi de feţele de masă de in, porţelanul de Limoges şi tacâmurile de argint de la Grand Restaurant de France.
 
S-a privit din nou în oglindă. Numai unul cu mintea plecată de-acasă s-ar fi putut prezenta la Liceu cu păr în urechi.