Zeiţa oarbă

Fost ministru al justiţiei şi avocat, jurnalist de televiziune şi reporter, Anne Holt este autoarea unor serii de romane poliţiste ce au cunoscut un succes imens în ţările scandinave, fiind ulterior traduse în peste 25 de limbi. Zeiţa oarbă deschide seria detectivei Hanne Wilhelmsen, eroina a încă şapte romane.

De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut patru romane din seria cuplului de anchetatori Vik şi Stubø: Aşa ceva nu se întâmplă niciodată, Eroare judiciară, Ura şi Doamna Preşedintă.

Primul roman dintr-o nouă serie semnată de mult îndrăgita scriitoare norvegiană: seria Hanne Wilhelmsen

Un traficant de droguri omorât în bătaie este găsit pe malul râului Aker, într-o suburbie din Oslo. Întâmplarea nu face prea multă vâlvă, până când, câteva zile mai târziu, avocatul victimei este găsit, şi el, asasinat în propriul apartament. Seria de morţi suspecte continuă, ceea ce o conduce pe inspectoarea de poliţie Hanne Wilhelmsen către o reţea mafiotă de trafic de stupefiante, dirijată de undeva din rarefiatele sfere ale societăţii norvegiene.
Până la ce nivel va reuşi să ajungă încăpăţânata anchetatoare secondată de ofiţerul de poliţie Håkon Sand? Şi care vor fi procedurile legale prin care va putea dejuca strategiile avocăţeşti ale suspecţilor?

Anne Holt este creatoarea romanului poliţist modern din Norvegia. (Jo Nesbø)

O lectură remarcabilă, care-ţi dă fiori pe şira spinării. (Observer)

Holt transformă romanul poliţist clasic într-un thriller modern. (The Times)

Holt se dovedeşte o maestră a intrigilor. Întorsăturile neaşteptate te ţin cu sufletul la gură, acţiunea este alertă, iar finalul te face să-ţi doreşti o continuare a cărţii. (Cleveland Plain Dealer)


Bărbatul era mort. Mort de-a binelea. Îşi putu da seama imediat. Mai târziu, nu reuşi să-şi explice această certitudine. Poate fusese felul în care zăcea, cu faţa ascunsă în frunzele ruginii şi cu un rahat de câine chiar lângă urechea dreaptă. Niciun beţivan care mai are o urmă de respect de sine nu s-ar întinde lângă nişte fecale.

Ea îl întoarse cu grijă. Îi lipsea toată faţa. Era imposibil să mai recunoşti ceva din ceea ce fusese cândva o persoană cu o identitate proprie. Era pieptul unui bărbat, cu trei găuri în el.

A trebuit să se întoarcă şi să icnească violent, nereuşind să scoată nimic, doar un gust amar în gură şi crampe dureroase în stomac, lăsând cadavrul să cadă cu faţa în jos, cum era. Era prea târziu când realiză că-l mişcase suficient cât să aterizeze cu capul direct în excremente, care se împrăştiaseră acum pe tot părul blond-închis şi ud leoarcă. Asta a fost priveliştea care a determinat-o în cele din urmă să vomite, împroşcându-l cu conţinutul plin de roşii al stomacului ei. Părea aproape ca un gest batjocoritor al unui om viu la adresa unui mort. Mazărea de la cină încă nu fusese digerată şi stătea acolo, ca nişte puncte de un verde toxic, pe spatele mortului.

Karen Borg începu să alerge. Îşi chemă câinele şi îl puse în lesa pe care o avea aproape doar pentru a salva aparenţele. Câinele alerga entuziast pe lângă ea, până când îşi dădu seama că stăpâna lui suspina şi gâfâia, iar apoi decise să contribuie şi el cu propriul tânguit şi bâzâit plin de îngrijorare, dând naştere unui cor de lamentări.

Şi fugeau, fugeau şi iar fugeau.

Luni, 28 septembrie, şi mai devreme

Sediul poliţiei din Oslo, strada Grønlandsleiret, numărul 44. O adresă cu niciun fel de rezonanţă istorică, nu precum cea din Mollergata, numărul 19, vechiul sediu al poliţiei, şi foarte diferită de cea din Victoria terrasse, cu uriaşele sale clădiri guvernamentale. Numărul 44 de pe strada Grønlandsleiret avea o aură mohorâtă, gri şi modernă, cu o sugestie de incompetenţă a serviciului public şi ciorovăieli interne. O clădire uriaşă, uşor curbă, ca şi când vântul ar fi fost prea puternic pentru a-i rezista, era încadrată de o casă a domnului de o parte şi de o închisoare de cealaltă, cu o zonă de case demolate pe enerhaugen, în spate, şi cu o întindere largă de iarbă în faţă, ca protecţie împotriva străzii celei mai poluate şi circulate din oraş. Intrarea era respingătoare şi posomorâtă, destul de mică în comparaţie cu faţada lungă de două sute de metri, înghesuită oblic, aproape ascunsă, sugerând că accesul era dificil, iar evadarea, imposibilă.

La nouă şi jumătate, luni dimineaţa, Karen Borg, avocată, străbătea pavimentul în pantă al aleii ce ducea spre intrare. Distanţa era suficientă cât să te facă să-ţi simţi hainele umede de transpiraţie. Era sigură că dâmbul fusese construit special pentru ca oricine intra în sediul poliţiei din oslo să fie uşor transpirat.

Împinse uşile grele din metal şi intră în foaier. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi observat bariera invizibilă ce traversa podeaua. Norvegienii care se îndreptau spre ţărmuri străine stăteau la coadă pentru a-şi primi paşapoartele roşii, pe partea însorită a uriaşei încăperi. Pe partea nordică, comasaţi sub galerie, erau oamenii cu pielea închisă, îngrijoraţi, cu mâinile umede de transpiraţie după ore de aşteptare pentru a li se spune care urma să fie soarta lor, de la departamentul de imigrări al Poliţiei. Dar Karen Borg era în întârziere. Ea aruncă o privire în sus spre galerie şi de jur împrejur, la pereţi: uşi albastre şi podea cu linoleum pe o parte şi galbene pe cealaltă parte, sudică. În partea vestică, două coridoare tip tunel în roşu şi verde se pierdeau în pustiu. Atriumul se întindea în sus, pe şapte etaje. Avea să observe mai târziu cât de alambicat era designul: birourile în sine erau micuţe. Când se acomodă cu clădirea, descoperi că facilităţile importante erau la etajul al şaselea: cantina şi biroul comisarului. Şi, pe deasupra, la fel de invizibilă din foaier, precum dumnezeu în Cerurile Sale, era Unitatea Specială.
- Ca la grădiniţă, se gândi Karen Borg, pe măsură ce devenea conştientă de codificarea culorilor, ca să se asigure că fiecare îşi găseşte calea spre locul potrivit.

Se îndrepta spre etajul doi, zona albastră. Cele trei lifturi conspiraseră pentru a o face să urce scările. După ce urmărise indicatoarele aprinzându-se în sus şi în jos, dar fără ca, în cele cinci minute, să se lumineze şi butonul de "Parter", se lăsă convinsă.

Avea numărul camerei alcătuit din patru cifre, scris pe o bucată de hârtie. Biroul era uşor de găsit. Uşa albastră era acoperită cu urme de lipici, semn că se făcuseră încercări de a-i şterge pe Mickey Mouse şi Donald Duck, dar autocolantele rezistaseră cu încăpăţânare şi rânjeau la ea doar cu câte o jumătate de faţă şi fără picioare. Ar fi arătat mai bine dacă ar fi fost lăsaţi în pace. Karen Borg bătu la uşă. O voce răspunse în timp ce ea intra.

Håkon Sand nu părea să fie într-o dispoziţie bună. Se simţea un miros de aftershave, iar un prosop umed zăcea pe singurul scaun din cameră, în afara celui ocupat de Sand însuşi. Văzu că avea părul ud.

El luă prosopul, îl aruncă într-un colţ şi o invită să ia loc. Scaunul era jilav. Se aşeză oricum.

Håkon Sand şi Karen Borg erau prieteni vechi, dar nu se întâlneau niciodată. Schimbaseră întotdeauna amabilităţile obişnuite, precum Ce mai faci, Nu ne-am mai văzut de mult, trebuie să luăm cina împreună odată. O rutină normală de fiecare dată când se întâlneau din întâmplare, pe stradă sau în vizită la prieteni comuni care erau mai pricepuţi în întreţinerea relaţiilor.
- Mă bucur că ai venit. Mă bucur foarte mult, de fapt, spuse el deodată. Nu părea bucuros. Zâmbetul lui de bun venit era forţat şi obosit după douăzeci de ore de serviciu. Tipul refuză să vorbească. Tot repetă întruna că te vrea pe tine ca avocat.

Karen Borg îşi aprinse o ţigară. Sfida toate avertismentele şi fuma "Prince". Era ca-n reclama aia "acum să trag şi eu dintr-o Prince". Tipul ăsta de ţigară avea maximum de tartru şi nicotină şi era ambalat într-o înfricoşătoare etichetă stacojie de prevenire de la Ministerul Sănătăţii. De aceea, nimeni nu se grăbea să-i cerşească o ţigară lui Karen Borg.
- Ar trebui să fie destul de simplu să-l facem să înţeleagă că e imposibil. În primul rând, eu sunt martoră în acest caz, de vreme ce eu am descoperit cadavrul, iar în al doilea rând, nu sunt specializată în drept penal. Nu am mai lucrat pe cazuri penale de când mi-am susţinut examenele. Şi asta a fost acum şapte ani.
- Opt, o corectă el. Au trecut opt ani de când ne-am dat examenele. Ai terminat a treia din promoţia noastră, din o sută paisprezece candidaţi. Iar eu am fost al cincilea din coada listei. Sigur că ai putea fi bună în drept penal dacă ai vrea.

Era nervos şi starea devenea contagioasă. Ea deveni instantaneu conştientă de atmosfera care se crea de obicei între ei pe când erau studenţi. Rezultatele ei mereu strălucitoare erau în contrast puternic cu evoluţia lui împiedicată către examenul final, pe care nu ar fi reuşit niciodată să-l treacă dacă nu ar fi fost ea. Ea l-a împins şi l-a convins pe tot parcursul, ca şi cum propriul ei succes ar fi fost mai uşor de suportat având şi această povară pe umeri. Dintr-un motiv pe care nu l-au priceput niciodată, poate din cauză că nu au vorbit niciodată despre asta, amândoi simţeau că ea era cea care era datoare să fie recunoscătoare faţă de el, şi nu invers. Încă de atunci o enervase acest sentiment că-i datora ceva lui. De ce fuseseră ei atât de inseparabili în anii studenţiei era ceva ce nimeni nu înţelegea. Nu fuseseră niciodată iubiţi, niciodată mai mult decât să se ţină de după gât când erau beţi, doar o pereche nepotrivită de prieteni, mereu în certuri, dar legaţi printr-o grijă reciprocă ce îi făcea invulnerabili la multe dintre vicisitudinile vieţii de student.
- Iar în ceea ce priveşte faptul că eşti martoră, nu dau doi bani pe asta acum. Ceea ce este cel mai important este să-l facem pe bărbat să vorbească. Este evident că nu va coopera, până nu te are pe tine ca avocat. Ne putem răzgândi privitor la chestia cu martorul dacă suntem obligaţi. Mai e până acolo.
- Chestia cu martorul. Terminologia lui legală nu fusese niciodată prea precisă, dar chiar şi ştiind asta, pe Karen Borg tot o călca pe nervi. Håkon Sand era procuror, iar treaba lui era să se îngrijească de respectul pentru lege. Karen Borg voia să creadă că poliţia lua legea în serios.
- Oricum, nu poţi sta de vorbă cu el?
- Cu o singură condiţie. Îmi dai o explicaţie credibilă despre cum a aflat el cine sunt.
- Asta este, sincer să fiu, vina mea.

Håkon zâmbi cu acelaşi sentiment de uşurare pe care îl avea de fiecare dată când ea îi explica ceva ce el citise de zece ori fără să înţeleagă o iotă. El aduse două ceşti de cafea din anticameră.

Apoi îi spuse povestea unui tânăr de naţionalitate olandeză, al cărui singur contact cu viaţa de om al muncii - conform rapoartelor primite până în prezent - fusese traficul de droguri în europa. Rămânea întrebarea cum ştiuse acest olandez care acum tăcea mâlc, aşteptând-o pe Karen Borg într-unul dintre cele mai dure locuri din norvegia, celulele pentru arest preventiv din sediul central al poliţiei din oslo, exact cine era Karen Borg - o avocată de drept comercial de succes, în vârstă de 35 de ani şi total necunoscută marelui public.
- Aici Bravo-doi-Zero, răspunde Zero-Unu!
- Zero-Unu către Bravo-doi-Zero, recepţie!

Ofiţerul de poliţie vorbea pe un ton şoptit, ca şi cum ar fi aşteptat un secret confidenţial. Nici pomeneală de aşa ceva. Era de serviciu la comandament. Era un spaţiu deschis, mare, cu podeaua suspendată, în care vocile ridicate erau tabu, hotărârea, o virtute, iar economia de exprimare, vitală. Tura de serviciu a ofiţerilor în uniformă stătea cocoţată deasupra parterului, cu o hartă enormă pe peretele de vizavi pentru a urmări scena acţiunilor principale, adică oraşul oslo însuşi. Încăperea era poziţionată cât de central posibil în clădirea sediului poliţiei, neavând nici măcar o singură fereastră care să privească afară, spre agitata seară de sâmbătă. Noaptea din oraş îşi făcea simţită prezenţa prin contactul radio cu maşinile de patrulare şi prin numărul de ajutor 002, prin care cetăţenii din oslo erau sprijiniţi în momentele lor de nevoie, mai urgentă sau mai puţin urgentă.
- Avem un bărbat aşezat în mijlocul străzii Bogstadsveien. Nu putem scoate nimic de la el, hainele îi sunt acoperite de sânge, dar el nu pare rănit. Fără carte de identitate. Nu opune niciun fel de rezistenţă, dar obstrucţionează circulaţia. Îl aducem la secţie.
- Bine, Bravo-doi-Zero. Raportează când pleci din nou în patrulare. Recepţionat, Zero-Unu. Terminat.

O jumătate de oră mai târziu, suspectul stătea în picioare lângă biroul de la recepţie. Hainele-i erau cu adevărat pline de sânge: Bravo-doi-Zero avusese dreptate. Un tânăr boboc îl percheziţiona. Cu epoleţii săi albaştri, nemarcaţi nici măcar cu o singură tresă, care l-ar fi salvat de la îndatoririle dezgustătoare, era îngrozit de atât de mult sânge posibil infectat cu HIV. Protejat de mănuşi de cauciuc, el deschise jacheta din piele a arestatului. De-abia atunci observă că tricoul acestuia fusese la origine alb. Blugii erau şi ei acoperiţi de sânge şi avea un aer de om neglijent.
- Numele şi adresa, spuse ofiţerul de serviciu, uitându-se plictisit peste tejghea.

Suspectul nu răspunse. Se uita cu jind la pachetul de ţigări pe care tânărul ofiţer îl îndesa într-o pungă din hârtie maro, împreună cu un inel din aur şi un mănunchi de chei legate cu un fir de nailon. Dorinţa de ţigară era singurul indiciu care se putea citi pe faţa lui, şi chiar şi acesta dispăru când îşi mută ochii de la punga din hârtie la ofiţerul de serviciu. Stătea la aproximativ un metru distanţă de poliţist, în spatele unei bariere solide din metal care îi venea până la şold. Bariera era în formă de potcoavă, cu ambele capete fixate în podeaua din ciment, la o jumătate de metru de tejgheaua lată din lemn, deasupra căreia se proiectau nasul şi părul grizonant al unui ofiţer de poliţie.
- Datele personale, vă rog! Numele! Data naşterii!

Bărbatul anonim zâmbi, dar deloc batjocoritor. Era mai degrabă o expresie de simpatie blândă faţă de poliţistul extenuat, ca şi cum ar fi vrut să sugereze că nu era nimic personal. Nu avea nicio intenţie de a spune ceva, aşa că de ce nu-l pun odată într-o celulă ca să isprăvească cu el? Zâmbetul era aproape prietenos, iar el îl păstră pe faţă fără şovăire, în tăcere. Ofiţerul de serviciu interpretă greşit. Era de aşteptat.
- Puneţi-l pe cerşetor într-o celulă. Numărul patru e liber. M-am săturat de atitudinea lui insolentă.

Bărbatul nu protestă, ci merse de bunăvoie la celula numărul patru. În faţa uşii fiecărei celule, se aflau perechi de pantofi. Pantofi îndelung purtaţi, de toate mărimile, ca şi cum ar fi fost plăcuţe cu numele locuitorilor acestora. Probabil că, automat, a presupus că această regulă i se aplică şi lui, fiindcă şi-a scos din proprie iniţiativă tenişii şi i-a aranjat atent lângă uşă. Celula avea cam trei metri pe doi, era rece şi mohorâtă. Podeaua şi pereţii erau de un galben tern, fără graffiti. Singurul avantaj de care deveni imediat conştient în acest mediu era că, deşi era departe de confortul unui hotel, gazdele sale nu făceau economie la electricitate. lumina era năucitoare, iar temperatura din cămăruţă trebuia să fie de cel puţin douăzeci şi cinci de grade Celsius.

Imediat lângă uşă, era un fel de latrină; cu greu se putea numi spălător. Era o construcţie cu pereţii joşi şi cu o gaură în mijloc. În secunda în care a văzut-o, şi-a simţit intestinele înnodate de constipaţie.

Lipsa oricăror inscripţii de pe pereţi, lăsate de eventualii oaspeţi de dinaintea lui, nu însemna că nu existau urme de locuire frecventă. Chiar dacă el era departe de a fi proaspăt spălat, aproape că-i fu greaţă când îl lovi mirosul neplăcut. Un amestec de pişat şi excremente, transpiraţie şi nelinişte, frică şi furie penetrase pereţii, devenind, în mod evident, imposibil de eradicat. Deoarece, în afară de structura destinată a primi urină şi fecale, care era dincolo de orice speranţă de a fi curăţată, camera era chiar curată. Probabil că era văruită în fiecare zi.

Auzi zăvorul izbind uşa în urma lui. Printre bare, îl putea auzi pe omul din celula alăturată continuând de unde renunţase ofiţerul de serviciu.
- Hei, tu, eu sunt Robert. Tu cine eşti? De ce te-au prins sticleţii?

Dar nici Robert nu fu mai norocos. În final, şi el trebui să se recunoască înfrânt, la fel ca frustratul ofiţer de serviciu.
- Nenorocitule, murmură el după câteva minute de încercări, suficient de tare încât mesajul să ajungă la destinatarul vizat.

La capătul camerei era o platformă construită în perete. Cu oarecare bunăvoinţă, ar fi putut fi descris ca fiind un pat. Nu exista saltea şi niciun fel de pătură nu se vedea nicăieri. Mă rog, nu era mare chestie, deja era foarte transpirat din cauza căldurii. Omul fără nume îşi împături geaca din piele pentru a-şi face o pernă, o aşeză cu partea plină de sânge în jos şi se culcă.

Când procurorul Håkon Sand veni la slujbă, la zece şi cinci, duminică dimineaţă, prizonierul necunoscut dormea încă. Håkon nu ştia acest lucru. Avea o mahmureală pe care nu ar fi trebuit să o aibă. Sentimente de remuşcare îi făceau uniforma să i se lipească de trup. Îşi trecea deja un deget pe sub guler în timp ce mergea prin departamentul de omucideri, către biroul procurorilor. Uniformele erau groaznice. la început, toţi specialiştii în drept din serviciul procuraturii fuseseră fascinaţi de ele - stăteau în faţa oglinzii acasă, admirându-se, mângâind însemnele de rang de pe umeri: o tresă, o coroană şi o stea pentru inspector, o stea care ar putea deveni două sau trei, depinzând de tine, dacă reuşeai s-o porţi suficient de mult timp pentru a deveni inspector sau procuror-şef. Zâmbeau în oglindă, îndreptându-şi umerii involuntar, observând că au nevoie de o tunsoare, simţindu-se curaţi şi îngrijiţi. Dar după o oră sau două de muncă, ei realizau că acrilatul îi făcea să miroasă, iar gulerele cămăşilor erau mult prea ţepene şi îi făceau să aibă iritaţii roşii şi mâncărimi pe gât.

Obligaţiile procurorului erau cele mai groaznice dintre toate. Dar toată lumea şi le dorea. Munca în sine era destul de plictisitoare şi intolerabil de obositoare. Somnul era interzis; o regulă pe care majoritatea o încălcau cu o pătură nespălată, urât mirositoare trasă până sus, peste uniformă. Dar schimbul de noapte se plătea bine. Fiecare ofiţer cu patalama în drept şi cu cel puţin un an de muncă era de serviciu, în mare, cam o dată pe lună, ceea ce însemna cincizeci de mii de coroane în plus la salariu. Merita. Marele neajuns era că schimbul începea la trei după-masa, după o zi de muncă plină şi, imediat ce se termina, la ora opt a doua zi, trebuia să-ţi începi din nou ziua de lucru, în mod obişnuit. În weekenduri, turele erau împărţite în schimburi de câte douăzeci şi patru de ore, ceea ce le făcea şi mai profitabile.

Predecesoarea lui Sand era nerăbdătoare. Chiar dacă schimbul, conform regulilor, trebuia să aibă loc la nouă, exista un acord nescris că ofiţerul de serviciu putea veni duminica mai târziu cu o oră. Iar persoana care urma să iasă din schimb fremăta, de obicei, de nerăbdare. Aşa era şi inspectoarea blondă de astăzi.
- Tot ce trebuie să ştii e consemnat în raport, spuse ea. Ai pe birou o copie a dosarului cazului de crimă de vineri noapte. Mereu ai treabă în schimbul ăsta. Am completat paisprezece rapoarte deja şi două decizii pe articolul unsprezece.

Femeia asta era dată dracu'. Cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, Håkon Sand nu credea că era mai competent să ia decizii privitoare la procedurile de protecţie juvenilă decât personalul autorităţilor de asistenţă socială. Totuşi, poliţia trebuia mereu să rezolve lucrurile când un minor producea neplăceri birocratice în afara orelor normale de lucru. Două cazuri sâmbătă însemna, statistic vorbind, niciunul duminică. Nu putea decât să spere că aşa va fi.
- Iar în curte, la arest, e plin; ar fi bine să-ţi faci rondul cât de curând posibil, adăugă ea.

El luă cheile, bâjbâind când le atârnă de centură. Casa de bani era în regulă. Numărul formularelor de intrare era corespunzător. Jurnalul era adus la zi.

Odată formalităţile încheiate, se hotărî să plece şi să taie câteva amenzi imediat, acum că dimineaţa de duminică îşi lăsă mâna rece, dar uşoară peste petrecăreţii de azi-noapte. Înainte de a pleca, răsfoi printre hârtiile de pe birou. Auzise de crimă la buletinul de ştiri de la radio. Un cadavru mutilat fusese descoperit în josul râului aker. Poliţia nu avea nicio pistă. Cuvinte goale, îşi spunea el. Poliţia are întotdeauna câteva piste, doar că de obicei sunt cam slăbuţe.

Dosarul cu fotografii de la locul faptei încă nu fusese adăugat, desigur. Dar erau câteva poze Polaroid lăsate la întâmplare prin dosarul verde. Erau destul de groteşti. Håkon nu se putea încă obişnui cu pozele morţilor. Văzuse o mulţime în cei cinci ani petrecuţi în poliţie, ultimii trei la omucideri, în echipa A.2.11. Toate morţile suspecte erau raportate la poliţie şi intrau în computer cu codul susp. "Moartea suspectă" era un concept foarte larg. Văzuse cadavre arse, morţi din cauza gazelor, plăgi prin înjunghiere, decese prin împuşcare, înec sau chiar tortură. Chiar şi tragicul tip în vârstă, care era doar o victimă a uitării, găsit când vecinul din apartamentul de dedesubt simte un miros ciudat în sufragerie şi uitându-se în sus, vede o pată umedă pe tavan şi sună la poliţie indignat de stricăciune - chiar şi diavolii ăia bătrâni erau incluşi la susp. Şi aveau onoarea dubioasă de a li se face o fotografie post-mortem. Håkon văzuse cadavre verzi, albastre, roşii, galbene şi multicolore şi cadavre de un roz drăguţ cauzat de monoxid de carbon, ale căror suflete nu mai fuseseră capabile să îndure valea plângerii din această lume.

Totuşi, pozele Polaroid erau mai groaznice decât tot ceea ce văzuse el vreodată. Le aruncă pe masă brusc. Ca şi cum ar fi vrut să le uite cât mai repede, înşfăcă raportul cu constatările. Îl luă cu el până la scaunul ergonomic "antistres", inconfortabil, o versiune ieftină din imitaţie de piele a modelului inovator de la ekornes, mult prea curbat la spate, lipsindu-i sprijinul pentru zona lombară, unde era cea mai mare nevoie.

Faptele concrete fuseseră dactilografiate într-un stil care nu era de mare ajutor. Håkon îşi încreţi sprâncenele enervat. Se spunea că, pentru Colegiul de Poliţie, criteriile erau să ajungi mereu mai sus. Abilitatea de a scrie rapoarte nu era, evident, o probă relevantă.

Ajunse la ceva interesant către sfârşitul paginii.
"Prezentă la locul crimei a fost martorul Karen Borg. Ea a găsit decedatul în timp ce-şi plimba căţelul. Era vomă pe cadavru. Martora Borg spune că este a ei."

Adresa şi ocupaţia lui Borg confirmară că era vorba despre acea Karen. Îşi trecu degetele prin păr şi regretă că nu şi-l spălase în dimineaţa aceea. Hotărî să o sune pe Karen în timpul săptămânii. Cu fotografii aşa de înspăimântătoare ca acelea, cadavrul trebuie să fi fost o privelişte oribilă. O va suna negreşit.

El puse dosarul înapoi pe birou şi îl închise. Pentru o clipă, ochii îi căzură pe eticheta din stânga sus: Sand/ Kaldbakken/Wilhelmsen. Dosarul era al lui, ca procuror de caz. Kaldbakken era inspectorul-şef responsabil, iar Hanne Wilhelmsen era detectivul care investiga crima.

Era timpul să treacă în revistă contravenţiile.

Era un teanc gros de rapoarte de arestare în micuţa cutie din lemn. Era plină-ochi. Răsfoi repede printre formulare. Majoritatea, beţivi. Un bătăuş de nevastă, un caz mental evident care avea să fie transferat la Spitalul Ullevål în cursul zilei şi un cunoscut şi căutat criminal. Astea trei formulare puteau să rămână unde erau. El se va ocupa de beţivi. Motivul amendării beţivilor îi era destul de neclar. Majoritatea proceselor-verbale ajungeau la cel mai apropiat coş de gunoi. Puţinele contravenţii care se plăteau erau trecute în contul Serviciilor Sociale. Un carusel al banilor publici care reprezentau o contribuţie ce cu greu putea fi privită ca raţională.

Rămăsese un dosar de arestare. Nu avea niciun nume pe el.
- Ăsta ce e?

Se întoarse spre ofiţerul de arest, un bărbat supraponderal ajuns la cincizeci de ani, care nu va primi niciodată mai mult decât cele trei trese pe care le avea pe umeri, pe care nu i le putea contesta nimeni; erau acordate mai mult pentru vârstă decât pentru merite. Håkon înţelesese de mult că omul avea mintea înceată.
- Un zănatic. Era aici când am început munca. Ticălosul. A refuzat să-şi dea numele şi adresa.
- Şi ce-a comis?
- Nimic. L-am găsit aşezat pe stradă pe undeva. Plin de sânge. Poţi să-l amendezi pe individ pentru că nu şi-a arătat actul de indentitate. Şi pentru tulburarea liniştii publice. Şi pentru că este un nemernic.

După cinci ani în cadrul forţelor de ordine, Sand învăţase să numere până la zece. De data asta, numără până la douăzeci. Nu voia să se ia la harţă doar din cauza unui imbecil în uniformă care nu putea să înţeleagă că a priva pe cineva de libertate implica o anumită doză de responsabilitate.

Celula numărul patru. Luă un gardian cu el. Omul fără nume era treaz. Se uită la ei cu o faţă abătută şi era evident că nu se aştepta la nimic bun de la ei. Stătea pe marginea patului, ţeapăn, când scoase primele lui cuvinte în arestul poliţiei.
- Pot să beau ceva?

Limba în care vorbea era norvegiana şi, totuşi, suna altfel.

Håkon nu putea să spună ce anume era diferit; suna corect, dar era ceva în neregulă. Putea fi un suedez care încerca să vorbească norvegiana?

Desigur, i s-a adus ceva de băut. Cola, cumpărată de Håkon Sand cu banii personali. A primit chiar şi dreptul de a face un duş. Şi un tricou şi pantaloni curaţi. Din vestiarul lui Sand din birou. Bombăneala ofiţerului de arest la acest tratament preferenţial deveni din ce în ce mai vehementă cu fiecare obiect. Dar Håkon Sand ordonă ca hainele pătate de sânge să fie puse într-o pungă, explicând în timp ce încuia uşile grele din metal în urma lui:
- Aceste articole ar putea fi dovezi importante!