"Iubirea, dorinţa de a iubi şi înţelegerile felurite ale iubirii fac obiectul acestei cărţi", îmi spune cartea. Pe care o cred şi nu o cred. Răsfoiesc în aşteptarea unui gând clar care să se distileze, cumva, dintre pagini, cu privire la Scriitorul de vagoane, dincolo de Cuvântul înainte, de declaraţia de sine care e tot un fel de ficţiune, de autoficţionalizare. Dintr-un spaţiu în tranziţie continuă, suspendat undeva, dincolo de geografie, de Australia şi de România, de tu şi de eu, de o referenţialitate care micşorează lumea cât s-o pună în buzunarul cititorului, mototolită ca un şerveţel, dar cu fiecare centimetru perfect reintegrabil în inventarul realităţilor cunoscute, Alex Pleşcan scrie din avion şi de pe "un lemn în spatele unui depozit de materiale de construcţii", din "dimineţi aburoase" şi "după-amieze călduţe", le scrie unei Marii în care se aglutinează identităţi feminine melanjate ca într-un melting pot al tuturor posibilităţilor şi unui cititor invitat să se uite pe gaura cheii, să se insinueze într-o lume de senzaţii, gânduri, vagoane metaforice care traversează o viaţă tradusă epistolar.
Îmi plac. Şi găselniţa, acest ménage à trois între narator, personaj şi cititor (în parte pentru că e inteligent construită, în parte pentru firescul ei, pentru modul lipsit de hârtoape în care autorul şi-o apropriază), şi imaginile, toate clare, lejer conturate, atmosferice, ca o mâncare bună care se digeră lent.
Capcana, în care şi eu cad, din primele pagini, e aceea de a detecta influenţe, de a scoate din cutia critică toate jucăriile tipice filologului şi de a diagnostica realism magic, minimalism şi chiar şi urme imagiste la tot pasul. Recunosc că, după un număr de rânduri şi de tras cu ochiul în secvenţele dăruite Mariei generice, mi s-a părut mult mai util să călătoresc aproape senzorial prin aburul greu, ca de mâncare uitată pe foc, care se ridică între Nagwa şi Haroum, cei care primesc pachete de la Ajutorul Social şi trăiesc departe de ţara lor unde acum sunt alegeri, să număr în gând bani cu Marua cea de paisprezece ani, care crede în unghiile lungi ale doamnei care-şi poartă parfumul Bulgari în văgăuna ei de copil fără viitor, să gust din mâncarea favorită a Larissei, "peşte cu cartofi prăjiţi şi sos de roşii", strănepoata Babei Floarea din Transilvania al cărei trup, tatuat acum, a respirat pentru prima dată într-un tren, între Amsterdam şi Haga.
Ce mă convinge, în colecţia aceasta care nu se citeşte, ci se devorează, de proză scurtă nu e exotismul, nu e recurenţa călătoriei ca motiv subversiv, care dinamitează şi reordonează, deopotrivă, tot - spaţiu, iubire, personaj, discurs, ci deplinătatea verbului, supleţea unui stil care, dincolo de orice contaminare sesizabilă, e personal, e propriu unui autor care se simte bine în cuvintele lui. "Binele" se transmite, trece de filă, se revarsă din poveste în efluvii adictive. În cartea aceasta se deschid sertare, eşti invitat în spatele cuvintelor nespuse, ca în Logodnă pe râul Nerang, o poveste fulgerător de scurtă şi apăsător de plină de realităţi cu dinţi de rechin, care au muşcat deja din final încă de la primele silabe ale naraţiunii. Treci cu greu, în Dr. Rangi, prin secţia de copii arşi, aştepţi cu speranţă calmă numai la suprafaţă eticheta de "cabin luggage", în Un pic de ciocolată, reflectezi la ADN-ul mongol în Fericita baie a lui Alejandro Alegre. Remarci sau nu remarci pastişa, parabola, grotescul, detaliul din care creşte, uneori, o simplitate frumoasă, în spatele căreia ghiceşti sau nu ghiceşti o armătură teribil de savantă.
Mie, cititor din ce în ce mai năzuros, cu o reală fobie de etichete, sentinţe şi concluzii docte etalate de la înălţimea unei catedre irelevante, cartea-mi vorbeşte în atâtea straturi de sens, atâtea fascicule de lumină şi atâtea fâşii de eu narativ încât o traversez cu încântarea turistului rătăcit într-un bazar din care, la tot pasul, se revarsă comori de mirodenii şi argint filigranat, din cele care te ţin departe, o vreme, de magazinele universale. Cu fiecare pagină simt cum mi se desenează pe faţă un "mulţumesc" din ce în ce mai clar şi mai zâmbăreţ şi cum alunec, deloc pe nesimţite, înapoi în Cuvântul înainte, într-o vocabulă zbârlită de teama lumii care se robotizează, chitită să deschidă fructul în căutarea evidenţei că sâmburele lucrurilor e încă acelaşi. Din el se naşte o literatură densă, versatilă, subtilă, de cea mai bună calitate.
Mi-a plăcut călătoria asta. Abia aştept să-mi iau din nou bilet.