Tămăduitorul

Scriitorul finlandez Antti Tuomainen, născut în 1971, a fost un copywriter apreciat în industria publicităţii înainte de a-şi face debutul literar, în 2007, ca autor de romane poliţiste. Doi ani mai târziu, îi apărea cartea Păzitorul fratelui meu, care a fost primită foarte bine de critică.

Al treilea roman al lui Tuomainen, Tămăduitorul, a fost răsplătit cu The Clue Award pentru Cel mai bun roman poliţist finlandez din 2011. Astfel s-a născut o voce nouă şi extrem de convingătoare a genului noir şi poliţist.

Presa finlandeză a caracterizat Tămăduitorul - povestea unui scriitor care îşi caută cu disperare soţia într-un Helsinki post-apocaliptic - drept un roman "pe care nu-l laşi din mână". Adresând o provocare reţetei scandinave de a scrie romane poliţiste, Tuomainen lucrează la cel de-al patrulea roman al său.
O poveste despre supravieţuire, loialitate şi puterea voinţei

Cu două zile înainte de Crăciun, locuitorii din Helsinki se zbat să supravieţuiască schimbărilor climaterice catastrofale. Ploaia parcă nu se mai opreşte, tunelele metroului sunt inundate, maşini abandonate ard în flăcări pe străzi, iar autorităţile lansează avertizări de epidemii.
Într-o atmosferă apocaliptică, de sfârşit de lume, un bărbat îşi caută soţia dispărută. Tapani Lehtinen, unul dintre puţinii oameni dispuşi să mai trăiască în oraş, se angajează într-o căutare frenetică.
Pe măsură ce avansează în cercetările lui, Tapani descoperă din ce în ce mai multe secrete din trecutul Johannei. Secrete care sunt legate chiar de crima pe care aceasta o investiga.

"În thrillerul distopic al lui Antti Tuomainen, povestea de dragoste, dezastrul climateric şi crima politică se împletesc într-o scriitură densă şi matură, din care răzbate atmosfera întunecată a ţinuturilor nordice." (Weekendavisen, Danemarca)

"Încărcat de suspans şi stranietate, romanul lui Tuomainen îţi taie răsuflarea. Dominat de teamă şi fascinaţie totodată, nu te poţi opri din citit." (Turun Sanomat, Finlanda)

"Stilul limpede şi precis, precum şi dialogul alert ale lui Tuomainen îl plasează în cea mai bună tradiţie a romanului noir. Intensitatea atât a intrigii, cât şi a naraţiunii amplifică realismul aspru al stilului său." (Motivaţia acordării distincţiei The Clue Award pentru Cel mai bun roman poliţist finlandez din 2011)


Ce ar fi mai suportabil: convingerea că s-a întâmplat deja tot ce putea fi mai rău? Ori teama aceasta care creşte din clipă în clipă? Nenorocirea imediată ori uzura lentă?

Manevra bruscă de depăşire m-a făcut să tresar. M-am dezmeticit şi am ridicat privirea.

Flăcări negre-gălbui se înălţau din autocamionul care intrase frontal în pilonul podului pentru pietoni de pe strada de lângă râul din Sörnäinen. Vehiculul se frânsese în două. Niciuna dintre maşinile care treceau pe lângă el nu încetinea sau oprea. Toate ocoleau grăbite epava cuprinsă de flăcări, luând-o pe banda exterioară.

La fel şi autobuzul în care mă aflam.

Mi-am descheiat haina înmuiată de ploaie, am dibuit pachetul de batiste din buzunarul interior, am scos cu degete jilave o batistă din pachet şi mi-am şters faţa şi părul. Batista s-a îmbibat instantaneu de apă, am mototolit-o şi am vârât-o în buzunar. Mi-am scuturat apoi picăturile de apă de pe jachetă şi am scos mobilul din buzunarul pantalonilor. Am încercat din nou să o sun pe Johanna. Acelaşi anunţ: Persoana apelată nu poate fi contactată.

Tunelul de metrou era închis între Sörnäinen şi Keilaniemi din cauza inundaţiilor. Toţi pasagerii erau nevoiţi să coboare la gara Kalasatama şi să aştepte în ploaie, timp de douăzeci de minute, autobuzul.

Am lăsat în urma noastră camioneta şi mi-am îndreptat privirea spre monitorul din cabina cu sticlă blindată a şoferului. Se difuzau ştirile zilei: regiunile sudice ale Spaniei şi Italiei fuseseră lăsate, în mod oficial, în plata domnului. Bangladeshul se scufunda în mare, ciuma izbucnise şi ameninţa să se extindă pe tot teritoriul Asiei. Conflictul dintre India şi China pentru rezervele de apă din Himalaya adusese cele două ţări în pragul războiului. SUA închiseseră graniţa cu Mexicul, iar cartelurile mexicane de droguri răspunseseră cu rachete îndreptate către Los Angeles şi San Diego. Incendiile din jungla amazoniană nu puteau fi oprite, deşi noi albii de râu fuseseră aruncate în aer pentru a izola zona incendiilor. La ora actuală, numărul războaielor sau al conflictelor armate de pe teritoriul Uniunii Europene ajunsese la treisprezece, majoritatea erau în zonele de frontieră. La nivel mondial, se estima că între 650 şi 800 de milioane de oameni fugeau de efectele catastrofei climaterice. Avertizări de pandemii: H3N3, malarie, tuberculoză, ebola, ciumă. La final, puţin divertisment: proaspăt încoronata Miss Finlanda era de părere că la primăvară totul va fi mult mai bine.

M-am uitat iarăşi afară, la ploaia care cădea de luni de zile. Precipitaţiile debutaseră la începutul lunii septembrie şi nu se întrerupseseră decât pentru câteva momente. Aproape toate cartierele din apropierea mării erau sub ape: în orice caz, Jätkäsaari, Kalasatama, Ruoholahti, Herttoniemenranta şi Marjaniemi. Mulţi dintre locuitori pierduseră orice speranţă şi îşi abandonaseră casele.

Locuinţele nu rămâneau multă vreme goale. Igrasioase, umede şi în parte inundate, deveneau adăpostul celor câteva sute de mii de refugiaţi care veniseră în ţară. Seara, cartierele acestea inundate şi lipsite de curent electric erau luminate de flăcările înalte şi strălucitoare ale vetrelor improvizate şi ale focurilor de tabără.

Am coborât din autobuz în Piaţa Gării. Aş fi putut scurta ultima bucată de drum luând-o prin parcul Kaisaniemi, dar am preferat Kaivokatu, strada Fântânii. Parcurile erau mai prost păzite decât străzile, nu erau suficienţi poliţişti. În zona gării erai obligat să-ţi croieşti calea prin mulţimile de oameni. Locuitorii părăseau panicaţi oraşul, porneau în trenuri supraaglomerate către nord, cărând în spinare geamantane şi rucsacuri burduşite.

În faţa gării zăceau, sub prelate de plastic, făpturi inerte în saci de dormit. nu puteai şti dacă locuiau acolo sau aşteptau să plece undeva. Luminile farurilor se amestecau cu gazele de eşapament, cu lucirile gălbui ale felinarelor, cu roşul, albastrul şi verdele stridente ale reclamelor luminoase. Lângă gară se înălţa, ca un schelet negru-cenuşiu, clădirea pe jumătate arsă a poştei. Când am trecut pe acolo, am încercat din nou să o sun pe Johanna.

Am ajuns la sediul ziarului, am aşteptat o jumătate de oră la punctul de control, mi-am predat pentru scanare geanta şi telefonul, mi-am dat jos haina, pantofii şi cureaua, m-am îmbrăcat şi încălţat apoi la loc şi m-am îndreptat către recepţie.

Am rugat-o pe femeia de la recepţie să îl sune pe şeful Johannei. Dintr-un motiv sau altul, nu răspunsese la apelurile mele. Îl întâlnisem de câteva ori şi bănuiam că va răspunde când va vedea că apelul vine din interior.

Femeia de la recepţie avea în jur de treizeci de ani, o privire glacială, păr scurt şi gesturi controlate ce trădau fostul soldat profesionist, care veghea acum cu arma la picior asupra integrităţii fizice a ultimului ziar din ţară.

M-a privit în ochi, în timp ce vorbea în receptor.
- Un bărbat pe nume Tapani Lehtinen... i-am verificat identitatea... Sigur că da... o clipă.

A urmat o mişcare din cap în direcţia mea, scurtă ca o lovitură de topor.
- În ce problemă?
- Soţia mea, Johanna Lehtinen, a dispărut.

Înregistrasem, mai mult din greşeală decât cu intenţie, convorbirea mea cu Johanna şi, între timp, o învăţasem pe de rost:
- Vin mai târziu azi, începuse prin a-mi spune.
- Ce înseamnă mai târziu?
- Probabil rămân toată noaptea.
- Pe teren sau la birou?
- Sunt deja pe teren, împreună cu un fotograf. Stai liniştit. Luăm nişte interviuri, rămânem printre oameni.

Vuiete, zgomote de maşini, vuiete, bubuieli înfundate şi iarăşi un vuiet scurt.
- Mai eşti acolo? întrebă Johanna.
- Da, la masa mea de scris, unde altundeva?

Pauză.
- Sunt mândră de tine, continuă Johanna. Pentru că mergi mai departe.
- Păi, şi tu mergi mai departe, am spus.
- Da, asta cred că am să fac, spuse ea, coborând brusc glasul, aproape şoptind.
- Te iubesc. Şi te aştept să te întorci acasă.
- Sigur că da, şopti Johanna, iar cuvintele ei se rostogoleau acum cu repeziciune, parcă nici n-ar mai fi tras aer în piept. Ne vedem cel târziu mâine dimineaţă. Te iubesc.

Vuiete. Trosnete. Pocnete înfundate. Tăcere.

Redactorul-şef Lassi Uutela avea în jur de patruzeci de ani, faţa îi era încadrată de o barbă de trei zile, iar privirea lui exprima o irascibilitate pe care nu putea sau nu voia să o ascundă. Când s-au deschis uşile liftului la etajul cinci, m-am trezit cu el stând în faţa mea. Purta un pulover subţire, gri, de lână, peste o cămaşă neagră, jeanşi şi pantofi sport. Îşi încrucişase braţele. Când m-am apropiat de el şi le-a desfăcut cu un efort subliniat.

Trăsăturile lui de caracter nu foarte măgulitoare - invidia faţă de jurnaliştii mai capabili, obiceiul de a se feri de răspundere, firea ranchiunoasă şi convingerea că are întotdeauna dreptate - îmi erau cunoscute din spusele Johannei. Opiniile ei şi ale lui Lassi cu privire la munca unui jurnalist şi profilul ziarului se ciocniseră tot mai des în ultima vreme, iar valurile acestor ciocniri ajunseseră până la noi acasă.

Ne-am dat scurt mâna şi ne-am prezentat unul altuia, deşi fiecare dintre noi îl cunoştea pe celălalt. Pentru un scurt moment am avut sentimentul că joc un rol într-o piesă de teatru proastă. De îndată ce şi-a eliberat mâna, Lassi s-a răsucit pe călcâie, a făcut câţiva paşi şi a deschis o uşă. L-am urmat pe un coridor lung şi am observat cum îşi aruncă furios picioarele în mers, de parcă n-ar fi fost mulţumit de forţa lor de deplasare. Am ajuns în capătul coridorului. Acolo se afla biroul lui, o încăpere pe colţ, de câţiva metri pătraţi.

Lassi se aşeză într-un fotoliu negru, cu spetează înaltă şi îmi făcu, fără nicio tragere de inimă, un semn către singurul scaun pentru vizitatori, un scaun alb de plastic.
- Am crezut că Johanna lucrează azi acasă, spuse. Am scuturat din cap.
- Ca să fiu sincer, am sperat să o găsesc aici.

Lassi scutură acum la rândul lui din cap. O mişcare nerăbdătoare şi abruptă.
- Ultima dată când am văzut-o pe Johanna a fost ieri, la şedinţa de redacţie, care începe întotdeauna seara la ora şase. Am stat de vorbă normal, despre ce are fiecare de făcut, după care au pornit toţi care încotro.
- Iar eu am vorbit aseară la nouă cu ea.
- Pe unde era? întrebă Lassi fără niciun fel de interes.
- Pe teren, am spus şi, după o scurtă pauză, am adăugat: nu mi-a dat prin cap să întreb unde anume.
- Cu alte cuvinte, de douăzeci şi patru de ore nu ai nicio veste de la ea.

Am dat din cap şi l-am privit atent pe Lassi. Poziţia lui, lăsat pe spate şi plictisit, chipul încordat şi pauzele dintre cuvinte trădau ceea ce îi trecea prin minte: chestia asta e o mare pierdere de timp.
- Şi? am întrebat, de parcă nu aş fi observat sau, în orice caz, nu aş fi înţeles limbajul lui nonverbal.
- Păi, spuse el, poate că nu e prima oară?
- Ba e prima oară. Cum adică?

Lassi ridică din sprâncene.
- Păi, pur şi simplu. În vremurile astea... se întâmplă multe.
- Nouă nu ni se întâmplă, am spus. E o poveste lungă, dar nouă nu ni se întâmplă.
- Sigur că nu, spuse Lassi pe un ton care nu prea convingea prin sinceritate.

Nici măcar nu se ostenea să mă privească în faţă.
- Sigur că nu.
- La ce subiect lucra? am întrebat.

Lassi nu-mi răspunse imediat, cântărea în mână stiloul şi poate în gânduri, altceva.
- Ce subiect? am repetat, când am priceput că nu avea de gând să înceapă de la sine.
- Chestia asta nu e numai tâmpită, ci şi confidenţială, dar tâmpit e, în primul rând, subiectul, spuse Lassi, sprijinindu-şi coatele pe birou şi privindu-mă acum de jos, ca şi cum ar fi vrut să-mi estimeze reacţia.
- Aşa, am spus, şi am aşteptat.
- Scria despre tămăduitorul ăsta.

E posibil să fi tresărit. Johanna îmi povestise despre tămăduitor.

Primise primul e-mail imediat după ce fusese ucisă familia aceea din tapiola. Tămăduitorul, un simplu pseudonim, îşi asumase răspunderea pentru crimă. În acel e-mail îi explicase Johannei că el se răzbună în numele simplilor cetăţeni, susţinuse că este ultima voce a adevărului într-o lume sortită pieirii, că este tămăduitorul unui Pământ măcinat de boli. Şi de aceea îl ucisese pe industriaşul acela împreună cu familia sa. Şi de aceea va continua să-i ucidă pe toţi cei care, după spusele lui, provocaseră schimbările climaterice tot mai accentuate.

Johanna anunţase poliţia. Poliţia investigase şi făcuse tot ce îi stătuse în puteri. Între timp, fuseseră ucişi nouă manageri şi politicieni laolaltă cu familiile lor.

Am oftat.

Lassi ridică din umeri, aparent mulţumit de reacţia mea.
- I-am spus că n-are niciun rost, îmi explică şi am simţit o notă triumfătoare în vocea lui. Că nu va afla nimic în plus faţă de poliţie. În afară de asta, cititorii noştri, tot mai puţini la număr, nu vor aşa ceva. E, pur şi simplu, deprimant. Oamenii ştiu oricum că totul e un rahat.

M-am răsucit pe scaun şi m-am uitat afară, înspre golful Töölö, care era cufundat în beznă. Ştiam că pe ţărm se aflau clădiri, dar nu le vedeam.
- Johanna încheiase subiectul ăsta? am întrebat, după ce ne plictisisem să ne ascultăm propria respiraţie şi pe cea a clădirii în care ne aflam.

Lassi se lăsă pe spate în fotoliu şi mă privi cu ochii mijiţi, de parcă m-aş fi aflat undeva în zare, nu de partea cealaltă a biroului.
- De ce întrebi?
- Johanna şi cu mine comunicăm tot timpul, i-am explicat.

Ştiam deja că nimic nu-l putea interesa mai puţin pe Lassi. Îmi trecu prin minte că uneori nu repetăm anumite lucruri doar pentru a-i convinge pe alţii.
- Nu neapărat neîntrerupt. dar în mod normal ne trimitem la câteva ore câte un SMS sau un e-mail. Chiar şi atunci când nu avem nimic pe suflet. Uneori nu ne scriem decât două, trei cuvinte. Ceva haios, ba uneori şi câte o mică tandreţe. Aşa obişnuim noi.

Am subliniat ultima propoziţie.

Lassi asculta cu capul lăsat pe spate, lipsit de expresie şi, dacă interpretam corect situaţia, lipsit de orice interes.
- Şi acum n-am mai primit nicio veste de la ea de douăzeci şi patru de ore, am continuat şi am priceput că adresam aceste cuvinte imaginii mele reflectate în geam. E cea mai lungă perioadă, de zece ani de când suntem împreună. Am făcut o scurtă pauză şi am continuat apoi, conştient că mă conformam tuturor clişeelor posibile şi în acelaşi timp ignorându-le: Sunt convins că s-a întâmplat ceva.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Lassi după cele câteva secunde de tăcere obligatorii.

Pauzele acestea aveau o singură funcţie: să submineze întrebarea interlocutorului şi să facă să sune tâmpit şi de prisos tot ce spune acesta.
- Da, am confirmat sec.

Lassi tăcu o vreme. Apoi se aplecă înainte, aşteptă şi rosti:
- Să presupunem că aşa este. Ce ai de gând să faci?

Nu era nevoie să mă prefac că mă gândesc. Am răspuns imediat:
- Nu ar avea niciun rost să declar la poliţie că a dispărut. Poliţia nu poate face oricum nimic altceva decât să-mi înregistreze declaraţia. Al 5021-lea caz de persoană dispărută.
- Aşa-i, mă aprobă Lassi. Iar douăzeci şi patru de ore nu e un timp chiar atât de lung.

Am ridicat mâna, ca şi cum aş fi vrut să-i resping şi fizic observaţia.
- Cum spuneam, noi comunicăm tot timpul. Şi pentru noi, douăzeci şi patru de ore chiar este o perioadă lungă.

Lassi abia dacă se străduia să-şi ascundă enervarea. Vocea lui se înălţă, asprimea ei glacială se accentuă. Acum vorbea mai repede:
- Avem reporteri care umblă câte o săptămână întreagă pe teren. După care se întorc cu articolele gata scrise. Aşa merg treburile aici, la noi.
- A lipsit Johanna vreodată o săptămână încheiată, fără să dea niciun semn?

Lassi îşi aţintise privirea asupra mea, bătea cu degetele darabana în braţul fotoliului şi îşi încreţi buzele.
- Trebuie să recunosc că nu.
- Pur şi simplu, nu-i stă în fire, am spus.

Nerăbdarea lui Lassi îi cuprinsese acum întregul corp. Se foia în fotoliu şi vorbea grăbit, parcă pentru a sublinia că avea dreptate:
- Tapani, noi încercăm să scoatem un ziar. Venituri din publicitate practic nu avem, iar regula de bază este că pe nimeni nu interesează nimic. În afară, desigur, de sex şi porno, scandaluri şi dezvăluiri legate de sex şi porno. Ediţia de ieri a fost una de succes, şi asta după multă vreme. Şi n-am avut nicidecum vreun reportaj care să cerceteze în profunzime dispariţia a o mie de focoase, ori vreun studiu amănunţit cu privire la întrebarea câtă vreme va mai fi bună de băut apa care curge din robinete. În paranteză fie spus, bănuiesc că încă vreo jumătate de oră. Articolul de ieri de pe prima pagină a fost despre videoclipul zoofil al unei cântăreţe. Asta vor oamenii, pentru asta sunt dispuşi să plătească.

Lassi trase aer în piept şi continuă pe un ton şi mai tăios, şi mai nerăbdător:
- Şi apoi, mai am jurnalişti, precum Johanna, care vor să scrie adevărul. Şi eu îi întreb mereu: care dracu' adevăr?

Şi ei nu prea ştiu ce să-mi răspundă. Decât, bineînţeles, că oamenii trebuie să afle totul. Şi atunci îi întreb dacă oamenii chiar vor asta. Şi, înainte de toate, dacă sunt dispuşi să plătească pentru a afla mai multe.

Când am fost sigur că încheiase, am întrebat:
- Prin urmare, scrieţi acum despre cântăreţe de doi bani şi caii lor de curse?

Lassi mă privi iarăşi de undeva de departe, din nişte sfere în care nişte îngrămădiţi ca mine nu aveau acces.
- Încercăm să supravieţuim, spuse sec. Am tăcut amândoi un timp.

Apoi Lassi începu:
- Pot să te întreb ceva?

Am dat din cap.
- tot mai scrii poezii?

Nu mă înşelasem. Lassi nu putuse rezista ispitei. Întrebarea aceasta conţinea germenele următoarei întrebări. Astfel voia să-mi demonstreze că urmăream o pistă greşită, atât în ceea ce o privea pe Johanna, cât şi în toate celelalte privinţe. Mi-era totuna. Am decis să îi ofer ocazia de a continua pe calea pe care o apucase şi am răspuns în conformitate cu adevărul:
- Da, mai scriu.
- Când ai publicat ultima dată?

Nici de data aceasta nu m-am prefăcut că mă gândesc.
- Acum patru ani, am spus.

Lassi nu mai insistă, mă privi mulţumit de sine cu ochii lui injectaţi, de parcă tocmai ar fi dovedit justeţea propriei sale teze până atunci controversate. nu aveam chef să continuu pe acest subiect, era pierdere de timp.
- Unde e biroul Johannei? am întrebat.
- De ce?
- Vreau să văd unde lucrează.
- În mod normal, nu aş permite aşa ceva, spuse Lassi cu o expresie de parcă tocmai îşi pierduse ultima fărâmă de interes.

Privirea lui trecu pe lângă mine în direcţia biroului colectiv, de care îl despărţea un glasvand.
- Dar acum s-au schimbat toate şi oricum nu e nimeni pe etaj. Pofteşte, aşadar.

M-am ridicat în picioare şi i-am mulţumit, dar Lassi îşi îndreptase deja atenţia către laptopul lui, în tastatura căruia lovea acum concentrat, deşi făcea impresia că ar prefera să se afle acum într-un alt loc.

Biroul Johannei, aflat pe latura din dreapta a încă- perii spaţioase, era uşor de găsit. Poza mea mă conduse la el. M-am simţit brusc înduioşat. Era o poză veche de câţiva ani şi mi-am imaginat-o pe Johanna uitându-se la ea. Oare observase şi ea schimbarea din ochii mei, pe care o observam eu acum?

Pe masă era ordine, în pofida teancurilor înalte de hârtii, iar laptopul stătea închis în mijlocul ei. M-am aşezat şi am privit în jur. Mesele de lucru din biroul colectiv erau aranjate câte patru, lipite una de cealaltă şi numite din acest motiv trifoiuri cu patru foi. Masa Johannei se afla pe latura dinspre geam a unui astfel de trifoi şi de acolo te puteai uita direct în biroul lui Lassi. Sau, mai exact, în partea de sus a încăperii, fiindcă jos, glasvandul era acoperit de cartoane. nici priveliştea de pe geam nu era mult mai grozavă. În bătaia ploii, acoperişul curbat şi peticit al Muzeului de Artă Contemporană Kiasma semăna cu o epavă uriaşă: neagră, sfâşiată în bucăţi, răsturnată.