Ţara uitată de timp

Xavier-Marie Bonnot s-a născut în 1962 la Marsilia. Pasionat de istorie, şi-a luat doctoratul în acest domeniu; a urmat apoi studii de sociologie şi a obţinut, de asemenea, un master în literatură franceză. Din 1992 s-a stabilit la Paris, unde locuieşte împreună cu familia sa. În Ţara uitată de timp, Xavier-Marie Bonnot îşi aduce în scenă personajul său fetiş: Michel de Palma, poliţistul atipic, în pragul retragerii şi mare amator de operă.

Comandantul Michel de Palma găseşte un cadavru a cărui faţă este ascunsă de o mască tribală înfricoşătoare. Sub ea, se află o rană misterioasă; se pare însă că n-a fost provocată de un glonţ. Înconjurat de măşti şi cranii pictate, de Palma aude sunetele unui flaut venind de undeva de la etajele superioare. Având puţine piste, de Palma începe să cerceteze povestea călătoriei în Noua Guinee, întreprinsă cu şaptezeci de ani mai devreme, de către doctorul care a fost asasinat. În această călătorie a fost însoţit de un colecţionar de artă oceanică, Robert Ballancourt. În cursul anchetei, de Palma şi echipa lui dau de urma unor afaceri ilegale cu obiecte de artă care au loc în docurile pustii ale Marsiliei.

O poveste despre răzbunarea spiritelor, ritualuri papuaşe şi vânători de capete.

"Acest roman poliţist adună toate ingredientele unei aşa-zise anchete etnografice: cranii sacre, rivalitate între triburi şi trafic de artă primitivă." (Grands Reportages)

"Alături de traficul cu obiecte de artă, deculturalizarea rezultată din contactul cu Occidentul stă la baza acestui roman în care se îmbină nostalgia lumilor sălbatice şi cea a portului Marsilia de odinioară." (Connaissance des Arts)

"Aici îşi dau întâlnire spiritul aventurier al lui Conrad şi erudiţia lui Lévi-Strauss." (Sud Ouest)

- Ajungem, strigă Kaïngara.

Robert Ballancourt aprobă cu un semn din cap şi îşi lasă privirea să vagabondeze peste suprafaţa uleioasă a apei. Piroga lungă alunecă în tăcere.
- Doar câteva minute ar mai fi, Robert.

Meandrele cenuşii ale fluviului Sepik şerpuiesc prin hăţişurile compacte, umede. Aerul fierbinte trăsneşte a zambile de apă şi a putregai de alge. Din când în când, ţipătul răguşit al unui cacadu scapă din jungla uriaşă.
- Prin locurile astea, fluviul e periculos. Curentul e prea puternic.

Kaïngara ştie bine trecerile printre degetele răsucite ale mangrovelor, printre tufele de trestie. De fiecare dată când împinge în pagaie, mişcarea regulată îi tensionează bustul şi-i întinde muşchii vânjoşi, care ies în relief pe sub pielea de aramă. - Vezi vârtejurile? zice arătând cu degetul mişcările apei galbene. Acolo stau duhurile strămoşilor.

De obicei, Kaïngara vorbeşte puţin, mai mult lăsând să i se deseneze un zâmbet cinstit deasupra dinţilor laţi, ca de fildeş.
- Duhurile strămoşilor? întreabă Ballancourt.
- Da, cei care nu şi-au găsit casa încă. Trebuie să fim atenţi, sunt multe vârtejuri pe aici. Nu trebuie să vezi niciodată vreun duh, nici să ştii de unde-i vine glasul.
- De ce?
- Rişti să mori...

Kaïngara aruncă o privire îngrijorată către malurile argiloase. Războinici aflaţi la pândă ar putea arunca oricând o ploaie de săgeţi. La provă, mâinile lui Robert Ballancourt s-au crispat pe marginile înguste ale ambarcaţiunii. Pălăria bej şi-a tras-o pe ochii de un albastru spălăcit. Pantalonii şi cămaşa din pânză de culoarea mătăsii nealbite sunt pătate de noroi. De trei zile hainele pur şi simplu îi putrezesc, nu mai doarme decât prin ungherele primejdioase ale junglei, cu un cer greu deasupra, pe post de baldachin, singurii vecini fiindu-i liliecii. Înălţimile printre care trec i-au golit privirile febrile.
- În direcţia asta e Yuarimo! strigă Kaïngara îndreptându-se, cu ochii la pândă. Acolo! Mâine ajungem.

Au sosit la gura râului Yuat. Pe mal, pe jumătate ascuns de arborii de piper, se întrezăreşte un acoperiş ciudat de ascuţit. Ceva mai departe, casa bărbaţilor, a cărei imensă figură tutelară de deasupra intrării aruncă priviri sălbatice în toate părţile. E întâia oară când Ballancourt vede una atât de frumoasă.
- Ţăranii ăştia l-au întâlnit pe omul alb, spune Kaïngara.

Chipul i s-a mai liniştit, nu mai pare chiar aşa de îngrijorat. Războinici înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săgeţi stau cu ochii pe musafiri fără a scoate o vorbă. Sunt goi-goluţi. Koteka, lungi teci peniene, le atârnă sub pântece. Unul dintre ei face câţiva paşi înainte. E plin tot de zbârcituri, de parcă şi-ar fi lipit pe trup o bucată străveche de piele.
- Am senzaţia că ne aşteptau! exclamă Ballancourt.
- Păi da, noutăţile aleargă prin junglă.

Piroga acostează înfigându-se într-o limbă de noroi roşu de la marginea fluviului. Nişte copii, care săreau şi se bălăceau în apă, urcă malul şi o iau la goană spre case, punând pe fugă porcii negri care păşteau printre palmieri.

Bărbatul cu pielea zbârcită mai face un pas înainte.
- Un Big Man, îl avertizează Kaïngara cu privirea temătoare. Cu el trebuie negociat.

Ţeasta bătrânului e acoperită de un păr rar, alb şi cârlionţat. De sub fruntea colorată de vineţiul venelor, ochii nu-i pierd niciun detaliu al scenei ce i se joacă înainte. Un dinte de vier e înfipt în cartilagiul nazal, deasupra unei mustăţi groase, albe şi ea. Toţi ceilalţi bărbaţi rămân retraşi, bănuitori şi curioşi în acelaşi timp, cu privirile un pic sălbatice. Piepturile musculoase sunt acoperite de nenumărate cicatrici, de răni subţiri, în formă de stea, lăsate de săgeţile cu zimţi, de şanţuri lungi făcute de lame ascuţite. Big Man se întoarce către Kaïngara şi începe să îi pună întrebări. Pupilele îi sunt parcurse de străfulgerări înspăimântătoare, iar în voce i se citeşte siguranţa de sine a şefului trecut prin lupte.
- Sunt mulţumiţi că vii să cumperi de la ei. Zic că au multe de vânzare.
- Întreabă-i dacă este posibil să văd casa bărbaţilor... Kaïngara cade pe gânduri înainte de a traduce. Ştie că poate atinge un punct sensibil. Doar iniţiaţii au dreptul să intre în acel loc special. După un timp care parcă nu se mai termină, bătrânul le face semn să îl urmeze. Casa este un dreptunghi imens sprijinit pe stâlpi sculptaţi ca nişte toteme, câte unul pentru fiecare familie. O draperie din ierburi uscate coboară din tavan şi închide intrarea. Înăuntru, fiecare stâlp, fiecare grindă a şarpantei sunt împodobite cu figuri fantastice sau cu trupuri înlănţuite.

Bărbaţii rămân tăcuţi. Unii se aşază pe jos, alţii pe bănci. Big Man se desprinde din grup şi, ţinând în mâna stângă un mănunchi de frunze verzi, late, face semn către un scăunel. Evident vrea să arate ceva anume, privindu-l ţintă pe Ballancourt.
- Ce e? întreabă exploratorul.

Kaïngara traduce ezitând.
- Scaunul vorbitorului... Îl reprezintă pe străbunul cel dintâi. Este folosit în discuţiile despre problemele satului sau pentru a da nume de familie. E foarte important. Legământul făcut în faţa scaunului e pentru totdeauna.

Big Man pronunţă cuvinte ce par să facă parte dintr-un ritual, ca şi când ar declama versuri, modulându-şi sunetul vocii firave. Din timp în timp, loveşte scaunul cu un gest scurt şi puternic.
- Când satul hotărăşte să declare război altui sat, continuă Kaïngara, care ascultă fiecare vorbă spusă de Big Man clătinând din cap, este întrebat scaunul.

Bătrânul îl priveşte o clipă pe Ballancourt, apoi lasă trei frunze pe scaun.
- Duceţi-vă la vânătoare de capete! ordona străbunul cel dintâi.

În casa bărbaţilor se ridicau cu toţii şi îşi luau suliţele de pe poliţele agăţate de tavan. Era mare agitaţie. Vânătoarea de capete putea începe.

Chipul sculptat pe scaun pare închis în mister. Două scoici ca de porţelan, despicate la mijloc, alcătuiesc nişte ochi mici, migdalaţi, făcuţi să pătrundă lumea celor vii. O coroană din blană de cangur e aşezată pe creştet. Nasul şi gura se termină într-un cioc prelung. Picioarele sunt sculptate în aşa fel încât amintesc de nişte labe de pasăre, constituind corpul străbunului cel dintâi. Masa din încăpere este împodobită şi ea cu scoici, cu dinţi de porc, păr şi frunze.
Ballancourt îndepărtează scurt, cu pălăria, praful de pe manşetele pantalonilor. Gestul provoacă zâmbete bărbaţilor care se uită la el.
- Vinde-mi scaunul!
- Nu se poate, răspunde bătrânul. Chiar vreau să îţi explic la ce foloseşte, dar de vândut, niciodată.
- Îţi dau şilingii ăştia. Pe toţi! Sunt peste douăzeci.
- Nu, străine.

Ballancourt scoate la iveală monedele mari, strălucitoare.
- Sunt mulţi bani.

Ochii lui Big Man se luminează. Un zâmbet îi alunecă peste gura lipsită de dinţi, pe urmă se închide în el cu o strâmbătură duşmănoasă.
- Nu.

Big Man îşi întoarce mâinile cu palmele spre cer, evitând privirea lui Ballancourt.
- Nu.
- Ar fi un sacrilegiu, adaugă Kaïngara în şoaptă. Dar, dacă vrei, au alte obiecte.

Încă de când intrase în casa bărbaţilor, Ballancourt observase capetele agăţate în cârligele ritualice. Unul dintre acestea era de o frumuseţe funestă, care îl cucerise pe explorator. Oasele erau goale, netede ca date cu lac, iar orbitele fuseseră astupate cu o pastă maro în care se dăltuiseră doi ochi rotunzi, asimetrici. Pe craniu se vedeau nişte linii grosolane.
- Ţeasta asta nu provine din sat, precizează Kaïngara. Este a unui duşman care a fost decapitat după o bătălie. Un trofeu... Ochii călătorului îi trădaseră pesemne emoţiile, fiindcă Big Man se apropie de el şi îl priveşte atent, cu un surâs interesat.
- Dar asta? întreabă Ballancourt arătând spre un craniu mult mai elaborat.
- E al unui străbun, răspunde Kaïngara fără a mai traduce. Fără îndoială un Big Man la fel de important ca acesta care ne-a întâmpinat. Şi e mult mai frumos.

Unul dintre ochi este sculptat plecând dintr-o spirală, celălalt alcătuieşte o gaură perfect rotundă. Tuşe de vopsea neagră, fine ca nişte tatuaje, pleacă de la baza nasului şi de la colţurile buzelor, urcând în ample motive sinuoase până la marginea de sus a frunţii. Kaïngara îl lămureşte că liniile negre amintesc de vârtejurile fluviului Sepik, locul unde se odihnesc duhurile. Partea din spate a craniului e împodobită cu păr negru, des, atent pieptănat.
- Nu am mai văzut niciodată ceva care să inspire într-atâta marele mister al morţii, spune Ballancourt înclinându-şi uşor trupul înalt în direcţia lui Big Man. Magnific! Cât cere?
- Zice că ar trebui pachete de tutun pentru tot satul. Pahare cum ai în pirogă şi tot felul de unelte de fier. E tare scump...

Bătrânul face un gest pe care Ballancourt nu îl înţelege şi repetă de mai multe ori acelaşi cuvânt, scoţând un sunet ciudat din fundul gâtului pe când îşi drege glasul.
- Zice că pentru trei topoare de fier ţi-l dă şi pe celălalt.

Un craniu cu fruntea patinată, împodobit cu pene şi scoici albe. În nas sunt fixate cu răşină brună perle mici, roşii.
- E foarte frumos. Spune-i că sunt de acord şi că voi fi foarte mândru să îl pot arăta în Franţa. Spune-i că este pentru un mare muzeu...
- Pentru un muzeu? se miră Kaïngara.
- Da, un fel de casă mare a bărbaţilor, unde poate veni oricine ca să admire bogăţiile lumii.

Ballancourt se încruntă. Craniile acestea ar trebui să rămână în casa duhurilor, locul unde şi-au găsit odihna şi de unde veghează asupra recoltelor şi a războinicilor. Sau parcă ar fi apărut în acest spaţiu, mai sacru decât toate doar pentru ca nişte călători să le poată cumpăra.
- De unde provine capul acesta? întreabă.

Big Man înţelege şi întoarce privirea.
- Din alt sat. Nu vrea să spună unde se află, murmură Kaïngara.
- De ce?
- Greu de zis. E tabu, pricepi? Duhurile străbunilor continuă să trăiască în capetele astea. Să le locuiască.

Ballancourt ia în mână craniul pe care i-l întinde un bărbat ceva mai tânăr. În clipa în care simte în căuşul palmelor mandibula tigvei, are senzaţia că a trecut peste un hotar sacru.
- Povesteşte-mi cum vânezi capete, îi cere.

Solicitarea îi provoacă un zâmbet lui Kaïngara, care o traduce pe loc. Big Man dispare pentru un moment şi se întoarce cu un pumnal lung, pe care îl agită înspre Ballancourt.
- Ne folosim de cuţite de bambus, aruncă răspunsul cu o voce dintr-odată piţigăiată, pătrunsă de emoţie.

Îi dă ocol lui Ballancourt mimând gesturile necesare.
- Ia uite-aici: îţi tai capul cu mai multe lovituri de cuţit. Îţi iau gâtul de jur împrejur.

Big Man prinde arma între picioare şi îl apucă pe Ballancourt de cap scuturându-i-l de la dreapta la stânga cu mişcări scurte, apoi trăgându-l spre el. Exploratorul e ciufulit bine şi surâde cam dezorientat de privirile amuzate ce se îndreaptă către el şi de chicotelile grupului de copii.
- Uite-aşa se taie capul. E foarte uşor. Pe urmă mi-l agăţ de gât şi-l duc până-n sat. Şi trei zile petrecem şi dansăm.

Ballancourt îşi imaginează capul însângerat spânzurând peste pieptul lui Big Man. Aude strigătele înflăcărate ale bătăliei, plânsetele femeilor, şuieratul săgeţilor.
- Ai tăiat multe capete?

Ascultând cuvintele lui Kaïngara, Big Man lasă să-i scape un ţipăt şi se bate cu palmele peste genunchi.
- Zeci.

O rumoare marcată de admiraţie şi de teamă trece printre bărbaţii aşezaţi pe jos, care se lovesc peste coaste cu nişte paie împletite pentru a pune pe fugă muştele şi ţânţarii hămesiţi. Ballancourt arată iarăşi spre craniul străbunului.
- Un cap tăiat are încă putere?

Big Man îşi închide ochii încercuiţi cu vopsea roşie şi trage adânc aer în piept.
- Pentru ei, da, răspunde Kaïngara. Mulţumită acestei puteri, duhul nu mai are nevoie să umble fără ţintă şi îşi regăseşte înfăţişarea omenească. Big Man spune că ţi-l vinde fiindcă misionarii ne interzic să deţinem astfel de obiecte şi ţin să le distrugem.

Se apropie o femeie curioasă. Băieţelul i se lipise de picior şi se uita la Ballancourt cu ochii mari. Big Man este acum în mijlocul străbunilor, ţinând în mână un arc uriaş şi săgeţi lungi de trestie. Nu mai zâmbeşte. Chipul îi este grav, cuvintele pline de solemnitate.
- Ţine-le, traduce Kaïngara, şi arcul şi săgeţile au fost ale celui al cărui cap este acum al tău. Toţi cei de aici îi lăudau hotărârea în luptă. Era cel mai bun dintre noi. Armele lui sunt acum ale tale.
- Cum îl chema? întreabă Ballancourt.

Bărbaţii se jenează şi întorc privirile. În depărtare, printre casele ridicate pe piloni firavi, o melodie stranie străpunge perdeaua ţipetelor de pasăre. Plânsete de femeie. O familie îndoliată. Murise un bărbat însemnat.
- Trebuie să plecăm?
- Da, răspunde Kaïngara cu voce întunecată.

La noapte, doi războinici urmau să înlocuiască femeile şi să cânte din fluierele sfinte, din tuburile acelea lungi, de lemn, care scot un sunet amar, magic. Ca vocile duhurilor.

Ies de pe Yuat şi o iau pe Sepik, cu apele lui mai tumultuoase. Piroga aleargă pe unde în umbrele serii. Siluete ciudate se mişcă de-a lungul malurilor argiloase şi dispar prin unghere tenebroase. În vâltoarea şi vârtejurile fluviului apar chipuri care imediat se pierd în adâncuri.

Pe unul dintre maluri, un războinic urmăreşte străinii, iar podoabele din păr, din pene de pasărea paradisului, carmin şi aurii, vibrează în vântul uşor. Figura şi-a pictat-o în dungi aprinse de galben şi roşu, restul trupului fiindu-i uns cu grăsime de porc înnegrită la fum. Ridică suliţa spre ei şi înjură.
- Ce strigă? întreabă Ballancourt.
- Cine? răspunde tot cu o întrebare Kaïngara.
- Bărbatul de pe mal, dintre cei doi sagotieri mai mari. Cel cu colierul de scoici! nu-l auzi?
- Nu.

Ghidul scrutează râul cu ochi de vânător, cărora nimic nu le poate scăpa.
- Nu văd pe nimeni.
- Uită-te mai bine... aleargă pe mal.
- Nu e nimeni, Robert. Nimeni.

Kaïngara înfige pagaia în undele negre şi împinge din toate puterile, de parcă ar vrea să fugă de cineva.
- Închide ochii, Robert. Pe cel ce vede un duh îl pândeşte o mare nenorocire.

Ballancourt îi închide. Şi tremură, deşi afară e cald.