Poezia, dexteritate, simptom

"Dexterităţi" (o carte): scrisul şi desenatul. Ca să luăm lumea în poesesie cît mai ne-mediat, mai aproape de mînă, cu mîinile. S-o putem desena-scrie (indistinct: refacerea indistincţiei primare desenat-scris), să nu fie doar dată, fatală, impusă, ci şi, la propriu, imediat, de făcut, de "greşit".
 
Un poem e o scufundare
o invitaţie la înec
în care nu ajungi să atingi
suprafaţa apei
rămîi în aer
Pentru că ai vrut să te îneci
pluteşti
(după Bill Viola)
 
Nu poezia e o minune, poeţii sînt un miracol: ştiu să şi simtă, să şi scrie ce simt - ca să simtă.
 
Oameni care stau şi îşi scriu bolile, ca să se îmbolnăvească de propriile boli, ca să-şi aproprieze suferinţa, străinul din sine, să simtă ce simt fără să simtă, să ştie ce se simte (suferinţa: a simţi lucruri care se simt pe ele însele, închistat), straniul, im-propriul, im-proprietatea, ieşirea din im-postura existenţială: să simţi ce nu e al tău, ce nu eşti, numai altul, străinul, tocmai pentru că îţi este străin, poate să fie simţit, perceput; utilitatea străinului, te face să te simţim, să te auzim.
 
Scriu ca să simt. Scriem poezie ca să ne simţim.
 
Scriem poezie ca să producem simptom pe care (pornind de la care) să se poată lucra.