La 22 aprilie 2014, s-au împlinit 120 de ani de la naşterea lui Camil Petrescu. Aniversarea ar fi putut trece neobservată dacă n-ar fi existat Fundaţia Culturală "Camil Petrescu", care s-a zbătut şi a reuşit cu bune foloase să-l pună în valoare pe Camil, într-o suită de evenimente desfăşurate la Cluj-Napoca, Timişoara şi Bucureşti. Doamna Florica Ichim, preşedinta Fundaţiei Culturale "Camil Petrescu", a oferit mai multor reviste culturale texte cvasiinedite - niciodată prinse în volume - din publicistica lui Camil Petrescu. Revista Observator cultural a publicat, timp de cinci luni, texte ale gazetarului, prin care am readus în atenţie această creaţie percutantă, caustică, neîndurătoare cu moravurile vremii, de o neaşteptată actualitate. Din păcate, aniversarea Camil Petrescu este umbrită de un comportament anticultural din partea AFCN, care a respins recent toate proiectele înaintate de Fundaţia Culturală "Camil Petrescu". Observator Cultural a realizat un interviu cu criticul şi istoricul de teatru Florica Ichim despre ceea se înseamnă Anul Camil Petrescu pentru viaţa culturală din România.
Ovidiu Şimonca: Doamnă Florica Ichim, ce relaţii familiale există între dumneavoastră şi Camil Petrescu?
Florica Ichim: Cineva a spus că sînt mătuşa lui, altcineva că sînt strănepoata. Nu sînt în nici o legătură de rudenie cu Camil Petrescu. Întîmplarea fericită a existenţei mele a fost că verişoara mea primară s-a căsătorit cu Camil, după ce a rămas însărcinată cu primul fiu. Verişoara mea se numea Eugenia Marian, era actriţă la Teatrul Nottara. Fiind verişoară primară cu fosta lui soţie (el a divorţat în 1953), în fapt sînt doar mătuşa copiilor săi. Copilăria şi tinereţea mea au fost ultrabulversate politic de arestarea tatălui meu. Şi astfel, am avut privilegiul de a sta în preajma lui Camil Petrescu, omul care m-a ajutat enorm.
O.Ş.: Cînd s-a căsătorit cu verişoara dumneavoastră?
F.I.: În 1947. După vreo trei ani, s-a născut al doilea băiat. Cel mare îi seamănă fizic halucinant.
O.Ş.: Cum l-aţi cunoscut pe Camil Petrescu?
F.I.: Cred că prima oară l-am cunoscut la un Crăciun, acasă la familia Petrescu. În anii în care l-am cunoscut pe Camil Petrescu, familia lui s-a mutat în vreo trei-patru case. În 1955, cu banii pe care i-a încasat din romanul Un om între oameni, s-au mutat pe Dorobanţi, mutare care a presupus un efort enorm. A făcut primul infarct, după un zbucium îngrozitor. Eu am ajutat atunci la aranjarea bibliotecii. Camil îşi făcuse un pat-ladă - destinat manuscriselor -, din care, din păcate, multe s-au furat, rătăcit, pierdut.
O.Ş.: Practic, 10 ani i-aţi fost mereu aproape, l-aţi cunoscut bine pe Camil Petrescu?
F.I.: Nu doar că l-am cunoscut, dar Camil Petrescu a avut grijă de mine, o grijă de părinte. El dormea foarte puţin şi noaptea venea în camera copiilor. Băieţii aveau paturile în fundul camerei, iar al meu era chiar lîngă uşă. El se uita dacă pantofii mei de adolescentă sărmană au pingele.
O.Ş.: Ce fel de om era Camil Petrescu?
F.I.: Era un om de o exigenţă nemaipomenită, un om capabil de căldură, cu o atenţie uluitoare asupra a tot ce-l înconjura, de o luciditate pe care şi-o asuma, dar era foarte departe de ceea ce numim curent luciditate. El lua fiecare lucru în serios, în chip absolut complexant pentru noi, care trăim superficial. A făcut un infarct în 1955; în casă au apărut zeci de manuale de medicină, care mai există la mine, cu adnotările lui. Profesorul Haţeganu, de la Cluj, i-a spus: "Domnule, eşti un imbecil pentru că încerci să studiezi cardiologia ca un diletant". Iar Camil a aruncat cu un papuc în el. Subiectul: Camil susţinea că, după un infarct, imobilitatea dăunează, e catastrofală, că trebuie mişcare. Atunci medicii erau împotriva mişcării, dar acum, în 2014, asta se recomandă. Camil avea "intuiţii esenţiale", cum le numea. Nu era o şagă, luciditatea lui analiza substanţial fenomenul şi intuiţiile îi arătau direcţiile.
O.Ş.: Aţi fost martoră la moartea lui?
F.I.: Am fost chiar în acel moment. Camil Petrescu a murit într-un fotoliu care acum se află la mine în casă. El era conectat la un tub de oxigen, iar tot corpul era acoperit de un cort. De faţă erau doar şoferul, Gheorghe, şi Cati Pauli, femeia care făcea menajul. Şi eu. Cred că a fost prima persoană pe care am văzut-o murind. Camil a murit ca un însingurat, dar el nu se dorea aşa. Din Primul Război Mondial, s-a întors cu aceeaşi dragoste de oameni cu care plecase, cu ideea de camaraderie, de solidaritate, de oameni care luptă neprecupeţit pentru o idee. Aşa a ieşit şi Săptămîna muncii intelectuale, pe ideea de solidaritate intelectuală şi artistică. Arta nu se poate face fără solidaritate cu epoca şi cu oamenii ei. De fapt, nimic nu se poate face în afara ideii de solidaritate. O familie trebuie să fie solidară, altfel nu izbuteşte, o clasă de elevi, un grup de gazetari trebuie să fie umăr la umăr.
O.Ş.: A făcut un infarct?
F.I.: Da, al treilea, în decurs de doi ani. El a fost depus la Academie şi, în noaptea respectivă, am rămas acolo. Era destul de straniu, ştiţi cum este Aula Academiei, cu fotoliile vechi, toată mobila aceea veche pocnea, scotea sunete... Îmi era frică de sunetele din jur, nu de omul expus din mijloc.
Cui îi reproşăm pactul cu sistemul?
O.Ş.: Doamnă Ichim, se poate spune că scriitorul Camil Petrescu a pactizat cu regimul comunist?
F.I.: Nu. Am spus-o de nenumărate ori, am şi scris-o: să apară în faţa mea cel care a văzut un act de aderenţă al lui Camil, să arate un act în care Camil este numit într-o funcţie. Ce înseamnă pactizarea? Primeşti ceva şi dai ceva în loc. Care erau profiturile lui? Era academician, din 1948. Era normal să fie academician, deşi, cu doar cu cinci ani înainte, la premiera Mioarei, presa românească se întreba dacă e vorba de un imbecil sau despre o nulitate... El trebuia să fie academician, din momentul în care a fost şi Rebreanu, din 1939.
O.Ş.: În 1948, Camil Petrescu a intrat într-o Academie stalinistă...
F.I.: Dar în 1939 era altă Academie. Am convingerea că scriitorul Camil Petrescu avea dreptul să fie academician. Altă funcţie n-a mai avut. A fost în străinătate, la două congrese pentru pace, la Helsinki şi la Viena. Ce este totuşi compromiţător pentru Camil sînt o serie de articole despre prietenia româno-sovietică, de prin 1947-1948. Dar el a scris şi articole despre teatru în acea perioadă, ultimele şase articole despre teatru, publicate cu puţin timp înainte de moarte, sînt capitale.
O.Ş.: S-a potrivit comunismul pe structura lui Camil Petrescu?
F.I.: El era un intelectual de stînga. În interbelic, scria despre Acarul Păun, adevăratul Acar Păun, despre oameni obidiţi, despre o familie săracă şi amărîtă care s-a sinucis cu mangal din cauza datoriilor. El era un luptător pentru sărmani, dar în acelaşi timp, nu era în nici într-un partid. În momentul în care i s-a cerut să intre în Partidul Muncitoresc Român, cînd au venit la el să-l momească, el a răspuns: nu pot să fiu membru într-un alt partid, pentru că sînt deja membrul unic al unui partid: cel Noocrat. El le-a mai spus: în momentul în care lozinca dumneavoastră nu va mai fi "partidul muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor", ci va fi "partidul intelectualilor, muncitorilor şi ţăranilor", atunci reluăm discuţia.
O.Ş.: Deci nu s-a înscris în Partidul Comunist?
F.I.: Nu.
O.Ş.: Dar a primit un premiu din partea autorităţilor comuniste?
F.I.: A primit Premiul de Stat. Dacă noi acum spunem că el era un nimeni şi că tot ce-a primit nu merita, înseamnă că s-a vîndut. Dar el merita tot ceea ce a primit. Noi descoperim acum că Alf Adania, marele traducător, sau Petru Cormanescu au fost informatori... Eu am avut întotdeauna o repulsie faţă de Petru Comarnescu, a fost un lingău îngrozitor, l-am cunoscut în casă la Camil Petrescu. Şi acestuia, lui Camil, care avea grijă de toţi, care avea grijă de mine, copila unui condamnat politic la moarte, de fiica doctorului Trifu, care era în închisoare, de fiica lui Aurelian Bentoiu, aflat în închisoare, unde a şi murit, îi reproşăm pactul cu sistemul?
O.Ş.: Tatăl dumneavoastră de ce era condamnat la moarte?
F.I.: Aveam 11 ani cînd tatăl meu a fost condamnat la moarte. A fost arestat în 1949, iar în 1950 a fost procesul. Tatăl meu a pilotat primul avion deturnat din lume, în 1947. Avionul a fost deturnat, teroriştii doreau să fugă în Occident. Erau trei tineri ofiţeri care au împuşcat mecanicul în ceafă. Pasagerii şi echipajul au fost arestaţi pe aeroportul din Turcia, unde au aterizat. Acesta era o bază militară americană. Pînă acolo ajunsese combustibilul. Cei trei tineri ofiţeri au fost judecaţi în Turcia şi au scăpat uşor, în calitatea ce şi-o declaraseră de azilanţi politici. Tatăl meu, în schimb, la întoarcere, s-a aflat sub urmărire, a fost arestat, acuzat de spionaj şi înaltă trădare şi condamnat la moarte. N-a fost executat, a rămas în închisoare pînă în 1964, cînd au fost eliberaţi deţinuţii politici, a ieşit din închisoare la o lună după ce a murit mama mea, care l-a aşteptat toţi anii aceia, 15 la număr.
Ironia şi sarcasmul în faţa staliniştilor
O.Ş.: Doamnă Ichim, ne întoarcem la Camil Petrescu. Faţă de ceea ce scria Camil pînă la Al Doilea Război Mondial, faţă de marile romane şi marile piese de teatru, ce a scris sub comunişti, Un om între oameni şi Bălcescu, mi se par mai slabe şi tributare epocii. Ce părere aveţi?
F.I.: Este limpede că piesa Bălcescu este mai slabă, comparînd-o cu alte piese ale lui. N-aş fi atît de aspră cu Un om între oameni. Pentru mine, Un om între oameni este un superb roman istoric. Adică, ceea ce Franţa apreciază la Maurice Druon, ar trebui să apreciem şi noi la Camil Petrescu. Eu am recitit Un om între oameni pentru retipărirea unei ediţii. Este un volum cu o documentare incredibilă care conţine o literatură de bună calitate.
O.Ş.: La Fundaţia Culturală "Camil Petrescu", aţi retipărit piesa Caragiale în vremea lui, piesă însoţită de dactilograma şedinţei din 30 iunie 1952, din redacţia revistei Viaţa românească, şedinţă în care sînt prezenţi, printre alţii, toţi siniştrii stalinişti din epocă, Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ion Vitner, dar şi Aurel Baranga, care mi se pare mai stalinist şi mai perfid decît toţi ceilalţi. La acea şedinţă, Camil Petrescu este criticat aspru. Cei prezenţi acţionează ca nişte lupi flămînzi. Vitner spune: "noi ne luăm după creaţia sovietică", iar dacă într-un film cu Lenin dispare Troţki, acesta trebuia să dispară, dacă "a trădat". Nu putea sta alături de Lenin.
F.I.: Acea şedinţă este un exemplu despre cum intelectualii români au traversat acea epocă într-o suferinţă şi umilire teribile. Camil zicea: cine se naşte cu demnitate cu demnitate moare. El stă faţă în faţă cu acei nemernici şi este ironic, îi tratează fără respect. Citeşte publicistica politică a lui Camil! Din acest motiv, v-am dat vouă articolele politice, pentru a simţi ironia şi sarcasmul lui Camil. Aceeaşi ironie este prezentă şi în acea discuţie din 1952. El îi priveşte cu dezgust, dar rămîne ironic.
O.Ş.: Şi modul de adresare este tipic pentru şedinţe: Camil le spune pe nume, iar ei îl gratulează cu tov. Camil Petrescu. Mi se pare înfiorător că astfel de lucruri s-au petrecut în România, lui Camil Petrescu i se ia la hăcuit întreaga piesă, replică cu replică.
F.I.: Aceasta este o discuţie "graţioasă" pe lîngă ceea s-a petrecut în România, în anii '50. Aici, cultulnicii stalinişti au avut răbdare să discute cu Camil, să mai stăm, să mai vorbim, dar restul... familiile celor închişi... celor exterminaţi... Noi, în familie, după arestarea tatălui meu, n-am avut cartelă, după clasa a VII-a n-am mai fost primită la şcoală, deşi eram "moţul moţului". La serbarea de premiere de la sfîrşitul clasei a VII-a, nu m-a strigat niciunde, nu existam nicăieri. Avem 12 ani şi eram pe drumuri, fără cartelă, fără casă, fără mobilă, cu o mamă bolnavă, fără nici o şansă, fără nici un drept, nu înţelegeam nimic.
Domnul Zaciu nu se pricepe la dramaturgie
O.Ş.: Ne întoarcem la piesa Caragiale în vremea lui. Aceasta are şi lucruri interesante, întîlnirea lui Caragiale cu un personaj, cu Titircă Inimă-Rea, este inovatoare pentru acea epocă.
F.I.: Pentru înţelegerea piesei trebuie citită corespondenţa lui Caragiale. Piesa e adevărată, conţine multe din spusele lui Caragiale în corespondenţă.
O.Ş.: Dar am o observaţie: Maiorescu apare ca un om lipsit de suflet, răzbunător, arţăgos.
F.I.: Nu ştiu cum era varianta I. Aceasta e varianta a II-a, cea discutată în şedinţă şi care a fost publicată în 1957. De la şedinţa din 1952 şi pînă la publicare, Camil Petrescu n-a făcut nimic din ceea ce i-au cerut tovarăşii. Maiorescu a fost un tip pragmatic. Sînt convinsă că Maiorescu nu l-a plăcut pe Caragiale. Starea de plebeu - pe care şi-o manifesta ades Caragiale, mai ales cînd îl enerva fiul, cu vise nobiliare - e posibil să nu-i fi convenit lui Maiorescu. Caragiale acţiona cu brutalitate faţă de cei apropiaţi, el spunea că strămoşii săi au capul teşit de la tava cu plăcinte pe care au purtat-o. Eu susţin că această piesă, Caragiale în vremea lui, trebuie jucată: are o construcţie solidă dramatic, personajele au carne, iar referitor la ceea ce a scris Mircea Zaciu, în prefaţa din 1990, pe care eu am eliminat-o de la această ediţie - cu acceptul domnului Ion Vartic, care este editorul acelei cărţi -, cum că ar fi o catastrofă dramaturgică, îmi permit să spun, chiar cu obraznicie, că domnul Zaciu, nu se pricepe la dramaturgie. M-a enervat, de altfel, toată prefaţa domnului Zaciu, în care îi reproşa lui Camil Petrescu lipsa de demnitate, în vreme ce el era informator la Securitate.
O.Ş.: S-a jucat vreodată piesa?
F.I.: Nu s-a jucat.
O.Ş.: Nici la radio nu s-a difuzat?
F.I.: Nu, nici la radio. În discuţia recentă de la la emisiunea "Vorba de cultură", realizată de Attila Vizauer, i-am propus să-i fac scenariul, pentru înregistrare.
Jocul ielelor de la Naţionalul bucureştean
O.Ş.: Astăzi se joacă piesele lui Camil Petrescu pe scenele româneşti?
F.I.: Foarte puţin. A fost un spectacol superb la Naţionalul bucureştean, Jocul ielelor, făcut de un tînăr regizor, Claudiu Goga, în 2007, piesă care a avut un tratament inexplicabil. Erau mai mulţi actori, de la mai multe teatre, şi s-a jucat foarte puţin. Piesa s-a montat în anul comemorării a 50 de ani de la moarte.
O.Ş.: Cine îl juca pe Gelu Ruscanu?
F.I.: Era jucat alternativ de doi actori: Marius Stănescu şi Liviu Lucaci. Publicul era absolut impresionat. Eu, fumătoare fiind, sînt foarte agasată cînd nu există pauze la spectacole de peste două ore. Acest spectacol avea 3 ore şi 20 de minute, fără pauză. Nu se clintea nimeni, nu se foia nimeni, ca în biserică se asculta textul care este de o actualitate uluitoare. Între timp s-a mai jucat la Timişoara spectacolul cu piesa Iată femeia pe care o iubesc, care este un spectacol modest.
O.Ş.: Modest?
F.I.: Da. Regizoarea spectacolului, Mihaela Lichiardopol, şi-a dat silinţa, dar a uitat un lucru esenţial sau nu l-a ştiut: aceste două piese, Profesor doctor Omu vindecă de dragoste şi Iată femeia pe care o iubesc sînt polemici cu teatrul lui Pirandello. A existat o împotrivire a lui Camil Petrescu la ideile lui Pirandello şi cele două piese transcriu polemic părerile acestuia despre teatrul italianului. Apoi, recent, s-a mai jucat Act veneţian; domnul George Motoi mi-a cerut să-i dau acceptul să joace cu o trupă de actori acest spectacol; experienţa a fost, şi acolo, tristă, aerul de şuşă şi de improvizaţie era puternic.
O.Ş.: În ultimul deceniu, doar trei spectacole?
F.I.: Nu, un singur specacol. Două nu se numără.
O.Ş.: De ce se joacă atît de puţin Camil Petrescu pe scenele româneşti? Aveţi o explicaţie?
F.I.: Da, am cîteva explicaţii. Prima. Trăiesc în mijlocul oamenilor de teatru de foarte mulţi ani. Înainte de 1989, regizori foarte buni au pus în scenă multe piese scrise de Camil Petrescu, erau cumva "obligaţi" să pună în scenă dramaturgie românească şi atunci alegeau piesele lui Camil Petrescu. După 1990, mulţi regizori au avut o ţîşnire de personalitate, de manifestare a eului, şi-au căutat diverse drumuri, care nu-l mai includeau pe Camil Petrescu. A două explicaţie: la Camil trebuie să ţii seama de text, de didascalii, care îngreunează relaţia autor-regizor. Ele sînt, de fapt, destinate interpreţilor. Pentru regizori, Camil este o piatră de încercare. Şi atunci s-au ferit să-l pună în scenă. Sigurul regizor excepţional, care ar fi interesat de Danton, este Tompa Gábor. Cu Tompa Gábor mai este o poveste: am putut să-i reproşez că s-a dus în Coreea de Sud şi a pus Moartea lui Danton de Georg Bückner. Putea să monteze piesa Danton a lui Camil Petrescu. Dădea două lovituri: avea un text excelent şi ducea în lume o piesă românească. Revoluţia Franceză, aşa cum o vede Camil în Danton, are exact interpretările pe care le-au stabilit în ultimele decenii istoricii francezi. Dar piesa lui Camil este din anii '20, cu toate acestea, se poate compara cu marile cărţi scrise de istorici francezi, cu un François Furet, de pildă. M-aş bucura să se joace Danton, să se joace Camil Petrescu. Din păcate, acum, cînd vorbim, m-aţi prins într-o perioadă foarte proastă, cînd furia se combină cu sila.
15 ani de eforturi sînt ignorate în mod mitocănesc
O.Ş.: De ce furie? De ce silă?
F.I.: După aniversarea lui Camil, făcută din greu cu doar cîteva suflete minunate - în special, cu colaboratoarele mele Oana Borş şi Andreea Dumitru, cu profesorii Ion Vartic, Cornel Ţăranu, Cornel Ungureanu, cu Muzeul Literaturii -, care a ieşit extraordinar la Cluj şi la Bucureşti, într-un an aniversar Camil Petrescu, am aplicat la AFCN pentru publicarea unei cărţi de Camil Petrescu, o selecţie a scrisorilor lui, cu un aparat critic, cu note. Tot la AFCN am propus o carte despre Liviu Ciulei. Lucrăm de un an şi jumătate la ea, cu lume neplătită, primim din toată lumea cronici, afişe, caiete-program cu spectacolele lui Ciulei. Sîntem ca nişte filatelişti care găsesc timbre rare. L-am mai propus, în seria noastră de mari regizori, pe Tadeusz Kantor. După ce am publicat Grotowski, Meyerhold, Craig, i se cuvenea un loc şi lui Kantor. Institutul Polonez din Bucureşti a şi plătit toate drepturile de autor în Polonia, noi rămînînd să facem partea de traducere şi de tipărire. Am propus şi un Meyerhold, volumul al II-lea cu Biomecanica; toată lumea îl citează, dar nu-l are nimeni în româneşte. În total, am propus la AFCN şapte cărţi. Toate cărţile, inclusiv revista Teatrul azi, au fost respinse. Două lucruri semnificative: este al treilea an consecutiv cînd ni se respinge tot. Tot. Al doilea lucru semnificativ: toate aceste cărţi au fost respinse cu acelaşi punctaj. M-am interesat la matematicieni: cinci membri de comisie, faţă în faţă cu şapte cărţi, nu pot ajunge la aceeaşi cifră cu zecimale, ca medie. Este exclus! Noi avem aceeaşi notă la toate cărţile. Faptul că toate cărţile noastre, cu tenacitate, sînt respinse nu v-ar provoca furie şi silă? Nouă ne-a provocat!
O.Ş.: Dar care e justificarea?
F.I.: Nu ştiu. Ceea ce ştiu: Ciulei este o mare personalitate a culturii române. Liviu Ciulei a lucrat la Arena Stage din Washington, de pildă, şi cronicari exigenţi l-au declarat genial. Înţelegeţi, genial! A fost director artistic al Teatrului Guthrie din Minneapolis, Minnesota - pe care l-a făcut cel mai bun teatru regional din Statele Unite. În această carte, am dorit să publicăm toate articolele lui Ciulei, apărute peste tot pe glob, toate interviurile lui Ciulei pe care le-am găsit, apoi preocupările de scenografie, arhitectură, despre directoratul lui la Bulandra şi la Teatrul Guthrie. Avem materiale despre cum a gîndit Ciulei piesele pe care le-a pus în scenă. În final, aveam o teatrografie de peste 300 de pagini, cu distribuţii, fotografii, cronici. Un asemenea volum - out. N-a primit finanţare. Gata şi cu revista Teatrul azi, gata şi cu Fundaţia Culturală "Camil Petrescu", care a editat aproape 100 de volume de carte de teatru. 15 ani de eforturi sînt ignorate în mod mitocănesc. Iar Pamfil Şeicaru, escrocul interbelic care a venit pe ascuns în România ceauşistă, va avea o carte apărută cu sprijinul AFCN, în care va fi prezentat ca un vajnic luptător anticomunist.
O.Ş.: Ştiu că aveţi şi un of privind modul în care se tipăreşte şi se retipăreşte Camil. Care e problema?
F.I.: În acest moment, noi sîntem pe ducă cu Fundaţia, cu revista Teatrul azi şi cu cărţile. Iar toate librăriile sînt pline de Camil Petrescu. Editurile Cartex şi Gramar piratează opera lui Camil Petrescu. Ultima surpriză: nu doar particularii piratează; am descoperit o casetă, cu Jocul ielelor, înregistrare de la TVR, răspîndită fără copyright, de această instituţie naţională.
O.Ş.: Cine are dreptul pentru opera lui Camil Petrescu?
F.I.: Eu îl am. Fiii lui Camil Petrescu, după 1989, ca să mă pot ocupa de Camil Petrescu, mi-au dat drepturile.
O.Ş.: Nu poate să apară nimic în România fără acordul dumneavoastră?
F.I.: Nu.
O.Ş.: Pe cei care piratează de ce nu-i daţi în judecată?
F.I.: Nu mai apuc, pentru că trebuie să lupt pentru bani. Procesele costă, se întind în timp. Noi sîntem trei persoane, Oana Borş, Andreea Dumitru şi cu mine, care facem şi revista Teatrul azi, şi cărţile, şi lansările, şi difuzarea, şi abonamentele ş.a.m.d.
O.Ş.: Ştim că a fost tradus Camil Petrescu în străinătate, în Spania. Ce s-a tradus?
F.I.: Patul lui Procust, în traducerea excelentă a lui Joaquín Garrigós. Cartea a apărut, s-a pus pe piaţă, dar editura a dat faliment, aşa că Fundaţia n-a luat nimic. Cartea a fost reeditată la o altă editură, care a vîndut bine, a fost încîntată de volum, şi mi-a propus Ultima noapte... A apărut şi Ultima noapte..., dar noi n-am primit nimic. Am văzut-o la standul românesc de la Retiro, cel mai mare Tîrg de carte din Spania şi cel mai frumos din lume. Pentru mine, Parcul Cişmigiu ar fi locul ideal pentru tîrgul de carte din vară, pentru Bookfest. Tîrgul de la Retiro este în aer liber, cu nişte căsuţe, care au şi umbră, au şi masă, au şi scaune, căsuţe pe care le capătă editurile în luna iunie. N-ar fi o idee excelentă pentru România? Un tîrg de carte în aer liber, în Cişmigiu? Decît să baţi drumul pînă la Romexpo, să-l faci în Cişmigiu. Trebuie doar o investiţie în căsuţe! Atît! Ani la rînd am propus Primăriei Capitalei. Nu ni s-a răspuns niciodată.
O.Ş.: Mai este tradus Camil Petrescu şi în alte limbi?
F.I.: Este în norvegiană, cu Patul lui Procust. Mai este o editură elveţiană care difuzează şi în Franţa şi în Elveţia Ultima noapte... Sînt patru ediţii cu Patul lui Procust, piratate în Franţa, scoase de Editura Chambon şi intitulate Scrisorile doamnei T.
O.Ş.: Dincolo de furie şi silă, cred că aţi reuşit să-l reimpuneţi pe Camil Petrescu.
F.I.: E mult spus: l-am reimpus. Doar am resuscitat un vag interes pentru Camil. Anul Camil Petrescu le-a stîrnit cîtorva oameni gustul pentru lectura operei scriitorului.
O.Ş.: Cred că l-aţi adus în atenţie nu doar pe Camil Petrescu romancierul şi autorul dramatic, ci şi pe Camil Petrescu - publicistul. Iată, avem un autor care infirmă ideea lui Horia-Roman Patapievici, că nu avem o piaţă a ideilor. Cred că avem, Camil Petrescu este ilustrarea!
F.I.: Horia-Roman Patapievici este o persoană pe care eu o respect imens, iar ceea s-a făcut cu ICR este o expresie a spritului nostru jalnic demolator. Dar, Horia-Roman Patapieivci nu-l ştie pe Camil, publicistica n-o ştie nimeni.
O.Ş.: Aici e şi vina dumneavoastră. Cîte volume de publicistică aţi scos?
F.I.: Unul din publicistica socială şi politică, apărut în 1987, şi două volume din cronicile dramatice. Eu sînt de vină că n-au apărut mai multe? Mie îmi trebuie trei oameni care să facă notele la volumul următor. Publicistica lui Camil ar însemna, în total, opt volume.
O.Ş.: De ce nu apar?
F.I.: Eu sînt una.
O.Ş.: De ce nu cereţi ajutorul Academiei Române, Institutului condus de Eugen Simion, care a scos volume foarte bune cu operele scriitorilor români clasici?
F.I.: Eu i-am dat volumul I, lucrat: ediţie definitivă Camil Petrescu, conţinînd versuri şi nuvele. Acum 10 ani. Mi-a înapoiat volumul şi mi-a zis să trec toate variantele. Domnule Simon, aceea este ediţia critică, noi facem ediţia definitivă... Şase volume din ediţia critică au fost făcute de Al. Rosetti cu Liviu Călin. A fost imposibil să depăşim acest impas şi n-a apărut volumul. Mai mult, domnul Simion a găsit doi domni, de la Institutul "George Călinescu", care au făcut un plan pentru 9-10 volume. Am cerut sumarul. În sumar, nimic din ineditele publicate de-a lungul anilor, nimic, nici Comentarii şi delimitări în teatru, o carte de căpătîi a culturii teatrale, nici cronicile dramatice ale lui Camil Petrescu. Publicistica nu era deloc în sumar. Cum să admit şi să-mi dau acordul pentru aceste volume?
Nu pot să pun un student să facă pe negrişorul!
O.Ş.: Cîţi ani de publicistică a avut Camil?
F.I.: Din 1913 pînă în anul morţii, 1957. Am oferit, în 2014, texte din publicistica lui Camil Petrescu, care au apărut în Observator cultural, în România literară, în Viaţa Românească, în Apostrof şi în Orizont. Eu am xerocopiat toată publicistica lui, de fapt, mi-a xerocopiat, în vremea comunismului, secretara de partid de la Biblioteca Academiei, care stătea noaptea şi fotocopia din ziarele vremii tot ceea ce a publicat Camil. Dar trebuie făcută o revizie, multe articole au apărut cu greşeli, Camil scria ilizibil. Aceste articole sînt deja bătute la maşină, dar trebuie lucrate frază cu frază de cineva care ştie interbelicul, de cineva care îi ştie opera lui Camil. Nu pot să pun un student să facă pe negrişorul!
O.Ş.: Dumneavoastră sînteţi mulţumită de modul în care se predă Camil Petrescu la liceu?
F.I.: Eu nu sînt mulţumită de nimic din ceea se predă la liceu la orele de literatura română. Cred că este o predare care n-are nimic de-a face cu profesorii pe care i-a avut generaţia mea. Atunci existau profesori care aveau patima lecturii pe care i-o insuflau elevilor, nu aveau doar patima comentariilor şi a învăţării pe de rost. În liceu se fac Ultima noapte..., Jocul ielelor, Patul lui Procust, dar nu e vorba doar de Camil Petrescu. Cîţi profesori pot preda şi pot aduce la sufletul copiilor un Bacovia sau un Ion Barbu?
O.Ş.: Ce replică, ce fragment vă merge la inimă din opera lui Camil Petrescu?
F.I.: Sînt multe, multe. Important este însă că, deşi îl editez din 1975 (cînd am intrat în posesia arhivei sale), nu mă plictisesc niciodată. Ca să răspund la întrebare: ceea ce spune Pietro Gralla despre monadă ca idee de iubire în Act veneţian. Iar ca personaj - cred ca Danton îmi place cel mai mult. În replicile lui Danton, în cearta cu Robespierre şi în discuţia cu preşedintele tribunalului, este întreaga sete de viaţă a unui om care şi-a înţeles rostul în lume, care îşi iubeşte semenii şi înţelege istoria. Danton e personajul favorit, nu Gelu Ruscanu, căutătorul de absolut. Gelu Ruscanu are ceva aseptic. Mie îmi este aproape căldura umană pe care o transmite opera lui Camil Petrescu, dar şi el, omul. Cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Camil Petrescu au ştiut de ce să-l respecte.