Cartea lui David Mitchell, însă, veritabilul măr al discordiei literaturii anglo din 2004, a avut ca punct de pornire compoziţia lui Ichiyanagi. Ascultând-o, autorul a adulmecat, cumva, întretăierile a şase poveşti care se intersectează spectaculos, redesenând traiectoria aceluiaşi suflet în contexte (sociale, istorice, sentimentale, psiholingvistice) fundamental diferite. (Ce departe sunt vremurile când Faulkner patenta Yoknapatawpha ca spaţiu unic şi iluzoriu al poveştii...). Cumva, sâmburele acesta audio îşi pierde continuu, în mintea mea, forma primară. Memoria mea îl transformă, mutilant şi fantezist, într-una dintre piesele de pe soundtrack-ul cinematografic, All Boundaries Are Conventions. E definitorie, ca atmosferă şi ca idee, pentru concoctul acesta fabulous de pulp fiction, jurnal de secol XIX, thriller poliţist, SF, utopie politică şi roman epistolar care l-a catapultat pe Mitchell, la apariţia cărţii, undeva între "ilizibil" şi "genial", pe terenul accidentat al unei proze care încă dă bătăi de cap editoriale, ridică sprâncene critice şi îşi câştigă, într-un ritm năucitor, un public care o devorează ca posedat.
E un public în care, fără doar şi poate, mă regăsesc, timp de 628 de pagini, cât călătoresc prin ceea ce nu e deloc un labirint epic, ci un sistem narativ aproape decameronic. Timpul e, cumva, ondulatoriu, la Mitchell. E o armonică fabuloasă, al cărei sunet te duce când în lumea fantastică a lui Robert Frobisher, muzician falit şi escroc de mare clasă, care-i scrie, în anii '30, prietenului său, Rufus Sixsmith despre peripeţiile sale din Castelul de la Zedelghem, în apropiere de Bruges, când pe vasul unde Adam Ewing, un american care ocroteşte un sclav Moriori de furia tribului Maori, e aproape otrăvit de falsul său prieten, doctorul Henry Goose, pe la 1850, când în mijlocul investigaţiilor pe care jurnalista Luisa Rey le face, la jumătatea anilor 1970, cu privire la uciderea lui Rufus Sixsmith şi a unui reactor nuclear din California, când în epopeea contemporană nouă a lui Timothy Cavendish, editor septuagenar cu o vocaţie aventuroasă demnă de un erou medieval, când în pomelnicul lui Sonmi-451, o clonă care citeşte Republica lui Platon într-un viitor marcat de obsesia purităţii genetice, când în lumea tribală a insulei din Hawaii unde Zachry din Clanu' lu' Bailey se închină unei Sonmi promovate la divinitate. Salturile sunt apreciabile, însă planurile se leagă imediat, mereu prin aceleaşi două elemente (motivul manuscrisului găsit şi semnul în formă de cometă care însoţeşte sufletul în toate formele sale trupeşti), ceea ce uşurează lectura, stabileşte o secvenţialitate clară şi funcţionează exact ca firul roşu al Ariadnei.
Spectaculos nu e amalgamul de paliere narative (în fapt, uşor de izolat, după cum spuneam), spectaculoasă e naraţiunea. Sunt salturile lingvistice, de ventriloc, ale lui Mitchell (admirabil traduse, de altfel, de Mihnea Gafiţa). E amalgamul, săţios până la nevroză, al temelor care transcend timpul: umanitatea care se autodistruge, rasismul şi segregarea, în toate formele şi sub toate numele, genocidul, obsesia propriei mortalităţi, conştiinţa şi ideea de sacrificiu, creaţia, ca armă şi ca salvare. Aici, în rezolvarea acestor teme, stă marea artă a lui Mitchell. Sigur, e foarte uşor să-i căutăm şi să-i găsim, în paginile invadate de Gusano Coco, viermele fantomatic care-şi revarsă otrava în creierul uman, de războinici Kona, de pursângi şi fabricaţi, de oameni născuţi în hăţişuri, castele sau pântecuve, de epoci, caste, triburi, cutume, civilizaţii care se canibalizează, se extermină şi să ficţionalizează reciproc, în cele din urmă, pe Orwell şi pe Italo Calvino, pe William Golding şi pe Aldous Huxley. Să auzi muzica lui Sir Edward Elgar. Să intuieşti aboliţionismul, să deconstruieşti ideea de prejudecată în relaţie cu toate realităţile umane expuse ei: minoritatea (etnică, sexuală, politică, financiară), boala, diferenţa. E eternul joc între margine şi centru, magistral pus în pagină de un autor care nu e, neapărat, original prin conţinut, cât prin manieră.
Mitchell e greu de redus la o dexteritate literară - talentul lui e făcut din sute de particule de viziune şi background, de forţă fabulatorie. E, fară discuţie, un autor care câştigă, nonşalant, un mare pariu - acela de a construi o proză comercială într-un stil rafinat, din punct de vedere literar.
A.S. Byatt a adorat edificiul final; Theo Tait, de la The Telegraph, s-a alarmat cu privire la prezenţa unor clişee de film de categorie B într-un roman cu asemenea ambiţii, o pleiadă întreagă de cronicari au desfiinţat absenţa unui final grandios şi întoarcerea în acelaşi punct. Ce-i drept, nu e o notă de vârf. Personal, prefer, însă, ideea unui timp ciclic, naraţiunii evolutive. Concesiile făcute "literaturii de aeroport" salvează, cumva, cartea de la grandilocvenţă. Focusul nu e pe vocea auctorială, pe versatilitatea ei, ci pe cititor - Mitchell e un povestitor aluziv, capabil de umor fin şi de regii complicate, care îşi flatează constant publicul, îl lasă să ghicească, să intuiască, să-i dejoace intenţiile în fapt necamuflate, să recunoască intertextualităţi şi referinţe literare. E o mişcare inteligentă care vinde o carte sinuoasă, ca substanţă. Dincolo de toate acestea, însă, e o descriere de Bruges de o poezie incredibil de fină, sunt denunţuri ideologice exemplar articulate, se zbat, când antagonice, când împletite în aceeaşi îmbrăţişare, creaţia şi supravieţuirea, se desenează sufletul, la nivel macro şi micro, călător în timp şi, totuşi, veşnic însingurat.
E ca o muzică stranie. Te urmăreşte un timp nedefinit, în care nimic, dar absolut nimic din zgomotele lumii familiare nu pare să mai sune la fel.