Încercarea de a construi o arhitectură pe potriva construcţiei politice a statului naţional numit România, după Unirea mică, între Moldova şi Ţara Românească, sau Valahia (1859) şi, mai ales, după proclamarea independenţei (1877) şi a Regatului (1881) nu era o întreprindere uşoară. Acolo unde referinţa din trecut se făcea la precedente de pe teritoriul noului stat, mai cu seamă la precedentele medievale, acestea fie nu îndeplineau criteriul de scară (monumentală) cerut de edificiile noului stat, laice sau religioase, fie nu satisfăceau criteriul etnicităţii, în sensul că erau construite de meşteri alogeni, iar referinţele acestora, la rândul lor, vizau precedente din exteriorul graniţelor noului stat. Pentru Ion Mincu însuşi, aceste probleme nu s-au pus. Ca şi în cazul limbii române literare, referinţa lui era subcarpatică, musceleană şi de clasă socială mijlocie. După cum se vede din proiectul său pentru o primărie bucureşteană, monumentalitatea era conferită, încă, de referinţele strict occidentale.
Dar pentru cei care l-au urmat pe calea emulării unei arhitecturi amalgamând elemente de referinţă din trecut care să satisfacă unul, dacă nu ambele criterii enunţate mai sus, cea mai plauzibilă dintre referinţe a devenit tradiţia brâncovenească. Ea satisfăcea, prin chiar atributele sale de emergenţă, atât referinţa la tradiţia - eminamente vernaculară - a locului, cât şi deschiderea către orizonturi de referinţă flatante (Italia şi Bizanţul, fie el şi un Bizanţ după Bizanţ, cum îl numea istoricul Nicolae Iorga) şi, în plus, oferea un punct de plecare pentru o arhitectură românească urbană de scară monumentală. Palatele lui Constantin Brâncoveanu (Mogoşoaia şi Potlogi), curtea domnească de la Bucureşti, dar şi Mănăstirea Hurezi, fiecare din ele şi toate împreună, constituiau o referinţă stimabilă, asociată cu un moment istoric de asemenea de celebrat politic, cultural şi artistic.
Abia a doua etapă a stilului românesc, cel de după Marea Unire, din 1918, îşi pune problema ieşirii cu totul din cadrele naţionalităţii estetice şi trimiterea direct la surse: cea etnică - latinitatea romană - pentru edificiile statale reprezentative şi, respectiv, cea religioasă - constantinolopitană - pentru catedralele cu care vor fi împodobite centrele marilor oraşe, mai cu seamă în provinciile nou-alipite, precum Transilvania. În anii treizeci ai secolului trecut, sub domnia regelui Carol II, aceste referinţe vor reprezenta, inclusiv prin arhitectură, şi o modalitate de a monumentaliza capitala şi câteva alte mari oraşe din România, dar şi de a reprezenta ţara la marile târguri şi expoziţii mondiale (Paris, 1937, sau New York, 1939) în acelaşi timp introducând elemente de racordare arhitecturală la spiritul timpului.
Există chiar o referinţă orală, ajunsă la noi graţie filierei Octav Doicescu - Răzvan Theodorescu, potrivit căreia, pentru pavilionul românesc din 1939, regele Carol II îi va fi cerut explicit arhitectului acestuia să aibă în faţa ochilor Hurezii lui Brâncoveanu, ceea încheie elegant o acoladă în timp.
