Tradiţia brâncovenească (IV)

Actualitatea şi preeminenţa modelului brâncovenesc continuă să fie prezente şi în a două jumătate a secolului al XX-lea, ba chiar şi, din ce în ce mai mult, după 1989. Fie că este vorba despre obiecte de arhitectură reprezentativă din judeţul Vâlcea, precum fostul sediu al judeţenei PCR, azi prefectura din Râmnicu Vâlcea, unde arhitecţii plasează, cu rol strict decorativ, dar în poziţia cea mai vizibilă din oraş, o referinţă evidentă la arcatura corpurilor de chilii de la Mănăstirea Hurezi, fie în arhitectura locuinţelor unifamiliale făcute după 1989, pentru care, uneori, prispa, pridvorul sau o simplă arcatură fac trimitere la o credibilă tradiţie autohtonă.

Un caz aparte îl reprezintă noua arhitectură ortodoxă de după 1989, unde, cel puţin în spaţiul sudic al ţării, influenţa bizantină este, aproape, un punct obligatoriu (căci, între timp, aproape uitat) de referinţă.


Tradiţia vie este acea tradiţie care, încă şi încă, lucrează. Fie că este vorba despre locuinţa unifamilială rurală din zona de iradiere a modelului brâncovenesc (Vâlcea şi împrejurimile), fie că este vorba despre unele exemple din arhitectura cultă contemporană, amintirea acestui punct de înflorire, de renaştere culturală regională, care este reprezentat de perioada dinainte, din timpul şi de după Constantin Brâncoveanu, continuă să seducă şi să fie frecventabilă pentru experimente contemporane.

Asta mai ales într-o perioadă post-identitară confuză, de ebuliţie şi fragmentare, care pune tradiţia brâncovenească şi mai tare în evidenţă prin contrast. Viteza cu care acest model s-a constituit, valabilitatea sa în timp şi producţia de capodopere pe care ne-o lasă moştenire obligă la revizitare şi la noi interpretări.