Am avut privilegiul de a urmări, în ultimii doi ani, dinspre partea românească, efortul de organizare şi, în primul rând, despre el va fi vorba în cele ce urmează. Orice bienală are câteva sloganuri care tematizează cumva informaţia şi proiectele puse să coexiste în spaţiile ultra-generoase de la Arsenale şi de la Giardini. În 2014, a existat un pavilion central, Monditalia, în Arsenale, un altul, Fundamentals, la Giardini, şi celelalte pavilioane naţionale au stat sub semnul sintagmei ambigue Absorbing Modernity. Ar merita să medităm puţin asupra tuturor acestor vorbe. Monditalia, fireşte, este despre Italia şi modul ei propriu de a absorbi modernitatea (sau, potrivit celuilalt sens, sub semnul propriei modernităţi absorbante).
Strategia curatorială a lui RK a fosta aceeaşi pe care o ştim din toate studiile sale anterioare, unele concretizate cu clădiri (precum Biblioteca Publică din Seattle), altele...doar cu volume masive de informaţie, sub formă de foto, desene şi text, proprii sau împreună cu colective de masteranzi de la Harvard): a) o masivă documentare, care îşi propune, dacă nu reuşeşte mereu, să fie exhaustivă b) o introducere de criterii de relevanţă, care să structureze informaţia acumulată (dacă nu cumva să organizeze, mai dinainte, chiar modul în care aceasta este strânsă, până la organizarea ei) c) o punere în scenă a rezultatelor acestei taxonomii, prin intermediul (aici, la bienală) al instalaţiilor artistice folosind ca ingrediente filmul (probabil, o treime din spaţiu e dedicat filmelor italiene postbelice, care rulează în buclă, privitorul fiind invitat să fie atent la mediul edificat dindărătul personajelor şi al acţiunii), informaţia despre arhitectură şi urbanism, pe cât posibil obiectivată (un slogan cerea: Arhitectură, nu arhitecţi!), cu metodele cunoscute de (re)prezentare: machete, fotografii, planşe de proiecte; în fine, contextul social şi politic al acestora două. Accentul era pus pe dinamica proceselor mai mult decât pe obiecte (o instalaţie picura picături de apă pe machetele de sare ale capodoperelor antichităţii, dizolvându-le sub ochii tăi), iar temele alese erau fie violent de contemporane (multe dintre instalaţii erau despre migraţiune, de pildă, chiar şi cele care vorbeau despre dizolvarea graniţelor sudice ale Europei şi, mai ales, ale Italiei), fie violente pur şi simplu (instalaţia despre rolul urbanistic al terorismului italian din anii şaptezeci şi optzeci, sau instalaţia despre casele şefilor mafioţi).
Printre ele, nenumărate alte teme formidabil de actuale, de politic-încărcate (spre pildă, una despre caracterul fluctuant al graniţelor în lumea contemporană), care ofereau puncte de vedere sau, cele mai interesante dintre ele, întrebări de natură să te pună pe gânduri. Instalaţiile înscenau, de pildă, relaţia dintre Conciliul Vatican II şi arhitectura religioasă (catolică) din Italia. Cum pe mine asta m-a interesat în mod deosebit, am fost foarte atent la argumentaţia instalaţiei. Pe scurt, autorul ei crede că s-a produs un aggiornamento arhitectural al catolicismului, dar că aducerea la zi (din punctul de vedere al arhitecturii) nu s-a produs încă. Mai pe scurt, există o distanţa pe care biserica trebuie să o mai parcurgă pentru a fi realmente contemporană. Nu mai trimit la textele mele, unul publicat chiar aici, ca să explic de ce cred că un asemenea punct de vedere este complet greşit din perspectiva temei sacrului, dar nu pot să nu recunosc că autorul instalaţiei construieşte un punct de vedere redutabil când ne prezintă pe cele mai avansate conceptual biserici catolice de după 1968.
