La Bienală (II)

Interesant este că, în paralel cu Monditalia, tot la Arsenale, Italia are şi tradiţionalul pavilion propriu. Unii au fost derutaţi: Monditalia ŞI pavilion propriu ŞI pavilionul central din Giardini? Dar Monditalia are un caracter fractalic: niciuna din temele puse în operă / scenă de autorii curatoriaţi de RK nu este strictamente italiană; dimpotrivă, mi s-a părut că a fost vorba despre o alegere a acelor probleme contemporane care, şi italiene fiind, la modul acut unele (invazia de imigranţi, spre pildă), erau universale în acelaşi timp. Mă gândeam, spre pildă, că o anchetă asupra caselor mafioţilor de la noi ar fi fost mult mai lămuritoare decât cea asupra celor italieni, mai ales că vreo doi-trei, probabil, sunt aceiaşi...
 
Or, Fundamentals (expoziţia, de asemenea curată de RK, din pavilionul central, al Italiei, din Giardini) risc să spun că este cel mai consistent eveniment expoziţional din câte am apucat să văd de când merg la bienalele de arhitectură veneziene (1991, dar de urmărit le urmăresc de la cea, postmodernă, a lui Paolo Portoghesi, din 1980; un istoric al tuturor celor paisprezece este, de altfel, de găsit la Arsenale). Pe scurt, RK şi echipa sa au descompus o casă generică în factori primi constructivi (planuri: podea/pardoseală, perete/faţadă; aperturi: uşă, fereastră, balcon/loggia; spaţii serve: coridor, scară, elevator, lift şi, una dintre cele mai bine făcute, sală de baie/toaletă; şi, fireşte, acoperişurile); au ilustrat fiecare dintre aceştia de la origini până astăzi, uneori până mâine; în fine, au pus în contrast meşteşugul construcţiei cu tehnica şi, mai nou, cu tehnologiile (inclusiv cele mai la zi: faţade inteligente, sau scaune de toaletă hiper-sofisticate, de felul celor japoneze, despre care a scris, la noi, cu multă savoare domnul Andrei Pleşu). Fiecare spaţiu astfel creat are propriul catalog, unde este consemnată informaţia istorică, tehnică, modelele exemplare şi tot ce mai este de ştiut şi nu a încăput în expoziţie; în fine, fiecare spaţiu este anturat de o descriere sumarizatoare scrisă de RK însuşi. La final, cu tot acest bagaj enorm de informaţie, consemnat şi în scris în catalogul Fundamentals şi în cele denumite generic Essentials, care acopereau fiecare tip de spaţiu, plecai întrebându-te: deci asta e esenţa arhitecturii? Părţile care o alcătuiesc şi care se supun regulilor de construcţie? Şi spaţiul însuşi, rezultatul tuturor acestor operaţiuni de asamblare şi de articulare, acreţie şi toate celelalte gesturi pe care le reunim sub termenul de compoziţie, unde va fi fiind?
 
Nu este o nemulţumire: nu era o bienală despre inefabil şi modernitatea numai metafizică nu va fi fost, absorbită sau absorbantă; dar cred că efortul personal, după ce îţi revii din năuceala acestui tsunami de informaţie, cu propria taxonomie şi cu propriile reguli de reprezentare, constă exact în a-ţi pune această întrebare: cum poate fi reprezentat marele absent dintre elementele fundamentale ale arhitecturii: spaţiul însuşi.
 
Pavilioanele naţionale sunt, ca de obicei, diverse ca teme şi ca realizare. Unii au cedat de tot, precum Grecia şi, iarăşi, Venezuela (aceasta deşi este beneficiara unui pavilion proiectat de Carlo Scarpa însuşi): ambele pavilioane naţionale erau închise. Altele erau remarcabil de simple, consemnând într-un fel sau altul ce era semnificativ în relaţia cu modernitatea şi modernismul arhitectural al respectivului stat: Brazilia, Croaţia, Irlanda, Chile şi Republica Dominicană (o excelentă primă prezenţă). Ca de obicei, Olanda a fost extrem de sofisticată cu pavilionul ei despre Bakema, tatamarele arhitecturii moderniste olandeze, dar trebuia să ştii personajul ca să pricepi ceva din arhivele Bakema, expuse acolo. Ţările nordice, beneficiare ale unui excepţional pavilion, proiectat de Sverre Fehn, au vorbit despre cooperarea lor cu ţări din Africa subsahariană. Unele pavilioane erau cu adevărat esoterice, precum cel danez, unde fundamentele erau cele ale naturii înseşi, nu ale arhitecturii (cumva, similar, şi în pavilionul marocan din Arsenale, unde călcai pe nisip de la o machetă futuristă la alta) şi, mai ales, cel polonez, care mie mi-a plăcut în mod cu totul particular, şi care discută despre elementele simbolice de pe şi din arhitectura monumentului tombal dedicat Mareşalului Pilsudski. Puţină linişte interioară e nevoie pentru a le pricepe, ca şi niţică ştiinţă a arhitecturii simbolice: poate de asta erau mulţi nedumeriţi pe-acolo...
 
Cer îngăduinţa să nu scriu nimic despre pavilionul României, din pricina modului în care s-a ajuns la forma lui, cu descalificarea câştigătorilor şi din pricina faptului că, precum am spus de la început, am fost prea aproape de procesul de la UAR legat de forma şi conţinutul prezenţei româneşti pentru a fi obiectiv. Cred că era interesant şi folositor dacă am fi utilizat momentul şi tema, impuse de RK, pentru o retipărire în română şi engleză a TUTUROR studiilor de după 1989 dedicate modernităţii şi modernismului din România, ale celor arhitecturale măcar, ca şi pentru o dezbatere critică citabilă (aşadar publicată) asupra acestui corpus de opere construite, doar proiectate sau scrise.
 
Poate altădată...