Paianjenul tace

Mă las încet pe vine
şi trec pe sub plasa paianjenului ţesută
ondulatoriu
între doi mesteceni subţiri
cu trunchi de ivoriu
jupuit. Sunt trecută
de cealaltă parte a altei vieţi, altui culcuş,
altei munci - curcubeu peste etern,
a altui fel de strălucire-gălbenuş.

Păianjenul e cuminte, în colţul culcuşului.
Nici n-a simţit trecerea, concentrat cum e
asupra gălbenuşului.

"Să mori la vreme", îmi zic,
"e cea mai câştigătoare loterie"...
Păianjenul se preface, candid,
că n-a aflat asta, că, va să zică,
nu se clinteşte. Ergo - nu ştie.

Pe puntea plasei lui, privind înapoi,
picurii de apă sclipesc în cercei.

Dumnezeu stă siderat,
întrebîndu-se de ce l-am salvat,
trecînd pe sub vama ţesutului...
"Ehehei! Uite de-aia, că suntem trei!"

"Cine eşti tu, cu atîtea pretenţii"?
strigă El, pe cînd pasul mă pierde agale.

Păianjenul vibrează niţel
între coasta a treia şi sternul cel moale.

"Să mori la vreme", îi zic,
"e cea mai înţeleptă loterie"...
"N-am habar cine Sunt! Nu te mai izmeni!",
strigă enervat Dumnezeu, cu un pic de ruşine.
Păianjenul doar se preface, ca mine,
că ştia dinainte. Nu-i pasă că ştie.