Vino să vezi!, îţi şoptesc cu senină-ncîntare...
Vino să vezi ce aurie-i lumina peste mesteceni
în toamna asta perfectă, rotundă-pufoasă,
ca o gutuie-n fereastră.
Tu ţinteşti diagonal, către zare.
golful nordic în care te-ai ascuns, ceaţa groasă.
Vino să vezi! pare că-ţi strig din vîrful dealului,
... cum munţii şi-au scris vîrfurile cu pană subţire
mărginind de departe grădina pe care-am tocmit-o desăvîrşit,
fără nici o intrare, fără nici o ieşire,
tocmai bună pentru şezut în ea, la soarele bînd, şi dormit.
Tu te apleci doar, cît o clipire, peste balustrada
cetăţii tale somptuoase, de deasupra golfului larg, cenuşiu.
iar cîinele de pripas de la picioarele tale urlă mut
ca-ntr-un vechi film sovietic. Nostalgic-lacrimogen. A pustiu.
O crimă fără cusur: bine ascuţită, lama taie lumina,
toamna mestecenilor şi carnea, nevinovăţia şi vina.
Ne ronţăim canibal, temeinic, cu voluptate
ochii, ciocănelul şi scăriţa, vertebrele, memoria.
Frigem la foc molcom, eu aici, tu acolo,
toate rămăşiţele vii ale acestui asasinat. Gloria
in excelsis! Tu odihneşti celest în grădina cu iz de gutuie.
Eu mă înec cuminte cu ceaţa din golf. Care nu e.