Constantin

- Trebuie să plângă în braţele unei fiinţe vii. Trebuie să plângă în braţele unei fiinţe vii...

Asta îi şoptea vântul prin frunzele ruginii. Înţelegea durerea lui, dar nu putea să-şi desluşească tainele nenorocirii ei. Privea cu ochii întredeschişi ramurile copacilor care se prefăceau în oameni, în cei pe care îi ştia sau avea să îi cunoască. Mintea îi era atentă la vorbele vântului, inima bătea odată cu cea a pământului pe care stătea culcată, mâinile pipăiau pântecul...

Ar fi vrut să stea acolo o veşnicie. Să o acopere frunzele toamnei, să crească iedera prin părul ei, să simtă bruma uşor pe buze, să o strângă zăpada sub pătura ei, iar primăvara,... primăvara să nu mai existe. Să fie floare umbrită de salcâmi, să nu ştie nimeni de numele ei şi să uite că e hulită până şi de câini, să uite satul de ei. Ar fi stat acolo, pe iarba ce dădea să se usuce, în soarele călduţ şi vântul dulce. Nu s-ar mai fi ridicat şi nu avea chef să o facă. Se gândea să vină o ploaie mare, apoi vifor şi ninsoare, să o spele, să o cureţe, să fie iar om... Dar nu, era linişte. Se gândea să nu se mai scoale, nu avea tăria să o facă.

Doar vântul i se părea că o înţelege, că o ştie, că nu o judecă şi o iartă.
- Scoală-te, fată! Trebuie să plângă în braţele unei fiinţe vii!
- De ce? De ce? De ce?!! Mai bine să-l legeni tu, să-i cânte pădurea, să-l crească pământul mare, să uite, să uit, să mă uite... Să uit că mă doare.
- Doar cucul îşi lasă puiul să-l legene altul în locul lui. Scoală-te, fată, trebuie să plângă în braţele unei fiinţe vii...

Simţea cum vântul nu o iartă şi prin vorbele sale tăioase o trimite acasă. Îşi pipăi faţa, să vadă de mai trăieşte, apoi îşi lăsă lin mâna peste pântec. Degetele se mişcau în bătaia vântului de toamnă. Inima pământului tresări prin inima ei şi atunci simţi cu adevărat că-l iubeşte. Se iubeau.

Când a văzut-o prima dată pe Anica a ştiut că trebuie să fie a lui. A tăcut însă şi a privit-o pe sub genele lungi şi negre, fără ca altcineva să observe. Umbla apoi în drumul ei, fără să o caute, fără să-i vorbească. O privea. Tresărea când îi vedea sânii că zburdau prin cămaşa albă atunci când alerga spre fântână şi se topea când faţa ei, scăldată în soare, se îmbujora în horă. Îi căuta cu asprime defectele, să uite, să nu simtă că ea e cea mai frumoasă dintre fete. Dar orişicât încerca să o scoată din inima lui, nu reuşea. Avea nevoie de prezenţa ei ca de pala de vânt în mijlocul lui Cuptor. S-ar fi topit fără ea.

Flăcău în toată firea, bărbat nu alta. Înalt şi gospodar, cu ochii de tăciune, cu buze ca zmeura coaptă, cu părul ca bobul de grâu curat şi se topea ca ceara în foc când o vedea. Tăcea însă. Ori de câte ori trecea pe lângă ea, tăcea. Dacă Anica nu-l vroia? Din toate ce roiau în jurul lui, doar ea, doar ea nu-şi umbla privirea spre el. Un gând îi fulgeră sufletul şi nici crivăţul nu-l putea stinge. Anica, draga lui, nu-l vroia.

Tăcerea ochilor ei îl mistuiau, îi măcinau inima. Nu îndrăznea însă să se dea de gol. Are pământ, e din neam bun, nu e băutor, e harnic şi îşi face casă. De ce? De ce? De ce îl ocoleşte? Nu putea înţelege ce caută ea. Se joacă cu el? Oare ştie ceva? Oftă. Respiraţia lui agitată se reduse, nici el nu o mai simţea. Mai bine tace.

Poate are ea pe cineva şi nu spune, nu se arată. Dar pe cine? Întrebările şi răspunsurile îi frământau nopţile. Îl răscoleau toate şi îl întorceau de pe o parte pe alta, dar nu-l lăsau să doarmă. Toate, dar mai ales o întrebare. De ce el nu poate să-i vorbească?

Se legase de sora de suflet a Anicăi. Leat cu ea şi mai mică decât el cu vre'un an. Mlădioasă, rumenă şi cu părul ca floarea de soare, fata i se lipise de inimă, dar nu o iubea. Vroia doar să poată fi mai aproape de ea, la horă, la şezătoare, de Anul Nou, cu ea, cu Anica. O urmărea la fel de discret, dat tot nu avea curaj să-i vorbească. Simţea însă că-i mai aproape de trupul ei şi în nări îi avea mirosul,...busuioc... calomfir... lămâiţă. Nu cunoştea ceva mai frumos.

În acel an se hotărâse să tocmească el lăutarii. Strânsese arvuna de la băieţii din sat şi se pregătea să dea drumul primei hore din Noul An.

Frigul nici nu era simţit în aburii de vin fiert. Muzicanţii suflau în alămuri care erau încălzite cu rachiu din plin. Flăcăii îşi lepădaseră de mult cuşmele şi sumanele şi băteau zăpada îngheţată. Fetele chicoteau pe la stogurile de fân atinse de zăpadă. Galbenul stins al fânului era învăluit de zăpada albă care pălea în bujorii fetelor ruşinoase. Cele mai îndrăzneţe se prindeau în joc. Moşnegii şi babele îşi dezamorţeau oasele pe prispă sau în casa mare. Nici nu ştiau că timpul zboară.
- Frunză verde şi-un dudău, roata mare la părău!!!

Acesta a fost semnalul unui băieţandru de vreo 20 de ani căruia abia îi mijise musteaţa. Cu mic cu mare s-au prins toţi în horă şi dansau către poartă. Încet, în cerc se prindea tot satul. Mulţimea a ajuns în drum, iar muzicanţii nu mai răsuflau de atâta cântec.

El se afla în horă lângă Anica. Pentru prima dată mâna ei, sărutată de vântul rece şi de frig, era în mâna lui, caldă de la sângele ce-i clocotea prin vene. Se uita cu coada ochiului la ea şi îi vedea faţa îmbujorată, ascunsă de colţurile baticului. Era lângă ea în horă. Ar fi furat-o. Ar fi dus-o mâne-si acasă de noră, i-ar fi spus că o iubeşte,... dar nu a îndrăznit. A tăcut.
- Şi iar verde foi de plop, hai cu fata la mijloc!

Comanda, rapid ascultată de câteva perechi, îl lua prin surprindere. Fără să ştie, fără să simtă, se trezi la mijloc cu Anica. Fata îi zâmbea şi îşi ascunsese mâna sub boanda lui. Erau unul lângă altul. Faţă în faţă. Se învârteau în joc de doi, iar pentru el lumea nici nu exista. Ea îi zâmbea.
- Anico...
- Ce-ai, mă, zâmbi ea, după ce el tăcu. Ţi-a mâncat mâţa limba? Zâmbea şi sălta la joc. Vorbele ei l-au tăiat la inimă, dar zâmbea, şi o iertă când văzu că ochii ei scânteie de drag. Erau calzi şi cuminţi şi aşteptau să vadă ce va să spună.
- Hai mototolule, ce stai aşa? Ce m-ai strigat? Nu m-ai văzut lângă tine? Faţa ei de trandafir râdea în joc. Prin inima lui curgea sânge negru.
- Anico, ce-ai zice dacă eu m-aş însura cu soră-ta de suflet?

Zâmbetul ei nu păli, ochii erau la el, doar inima şi jocul s-au muiat puţin şi păreau mai grele.
- Ce să zic, mă? Să fie într-un ceas bun, să-ţi fie de bine... Şi copii frumoşi.
- Frunză verde ca tăunu', am o mândră ca păunu', frumuşă număru' unu... zi-i măi...

Amândoi au tăcut şi au dus jocul până la capăt. Fără să ştie nici unul ce e în inima celuilalt.
- Se leagă de dinapoi, frumuşă numărul doi.

Buzele lor tăcute erau muşcate de vânt. Dar sufletul lui, al ei, sufletul lor, doar Dumnezeu poate să-l înţeleagă.
- Cine ne vrea bine nouă? Frumuşă numărul nouă. Zi-i, măi...Şi se spală cu apă rece, frumuşă numărul zece. I-auzi ia!

Tăceau. Tăcere. Dar tăcerea nu spală nimic şi nici nu şterge durerea.
- Io-ti sara cum se lasă, zi una de dus acasă!

Anica era cu părul cosiţă. Bluză albă cusută în pui şi boandă de mieluţă brumărie. Avea catrinţă nouă şi în picioare ghetuţe de piele de viţel. Stătea mândră la oglindă, zâmbea şi aştepta să vină alaiul. Nunta fusese pregătită în grabă şi nu trebuia să se vadă asta. Stătea mândră la oglindă, mândră în toate cele.

Cânta mândră miresei alături de celelalte druşculiţe. Cânta pentru surata ei, cânta durerea ei.

Curând veni şi alaiul mirelui cu ginerică în frunte. Îi primi Anica, voioasă, zâmbind... ce folos la inimă arsă. După ce se tocmi la deschisul porţilor, îi primi cu vorbe pline de miere şi cu multă voie bună în ograda miresei. Ochii lui licăreau în lacrimi sau poate era de la vânt. Când a văzut mireasa, ochii lui erau în lacrimi. O pierduse pe Anica, care bătea din palme şi cânta de parcă se bucura de durerea şi nenorocul lui. Acelaşi vânt o atinsese şi pe ea.

Muzica nenorocirii lui răsuna toată ziua şi apoi noaptea se lăsă. Totul numai voie bună. Mirii erau frumoşi, jucau şi se bucurau, iar nuntaşii habar nu aveau ce luptă se duce în sufletul mirelui. Muzica răsuna peste sat.

Sleită de puteri, Anica a mers în casa de la deal să îşi schimbe cămaşa udă. Aprinsese o lumânare, ce îi ţinea ochii deschişi şi îi veghea paşii, şi în timp ce trecea prin chiler, apoi prin sală şi până în ultima cameră, vântul care o însoţea ascuns, îi suflă uşor lumina. Din vale se auzeau chiuituri şi muzică. Picioarele ei ardeau a joc, dar aştepta să se schimbe. Inima ei ardea a dor, dar nu mai aştepta nimic. A lăsat lumânarea şi şi-a scos bluza, o lepădă pe pat şi căută alta curată. Goală până la brâu simţi îmbrăţişarea vântului. O mână o prinse de mijloc şi o trase domol în spate. Anica scoase un icnet şi îşi lăsă spatele să cadă în inert. Simţi prin părul ei mângâierea vântului şi se cutremură, era rece. O mână caldă i-a atins sânii, o linişti. Se încălzi din răsuflarea ce îi bătea în ceafă şi pe care o simţise la început ca un junghi. Două braţe puternice o strânseră, iar ea se lăsă topită lângă pieptul lui şi s-au prelins ca ceara din lumânare pe patul moale.

Mirosea a busuioc, calomfir, lămâiţă... iar vântul era undeva departe.

Ţipătul ţaţei Aglaia opri nunta. Femeie trecută de mult de a doua tinereţe, ţaţa Aglaia trecuse podul când observă de stâlp legată o funie ce se prelingea spre pârău. Curioasă, ca mai toate femeile din sat, ţaţa Aglaia s-a aplecat să vadă ce este. Ţipătul ei a oprit nunta, iar mâncarea şi tot ce a mai rămas, le-au pregătit pentru praznic.

- Anica, trebuie să plângă în braţele unei fiinţe vii...
Asta părea că-i şopteşte vântul. Dar nu mai putea îndura ocara şi vorba lumii. A stat aşa nemişcată în mijlocul pădurii aşteptând să treacă, să se trezească şi să plângă ca o proastă pentru că a crezut într-un vis. N-a fost să fie aşa cum spera, era mai real decât a crezut. Real şi dureros şi acum era singură.
- Nu e aşa. Îl ai pe el. Cum să fii singură când sunteţi doi? Lasă-l să vină şi stai lângă el, iubeşte-l ca pe tine şi plângeţi unul în braţele celuilalt. Toţi trebuie să plângeţi în braţele unei fiinţe vii.

Cu faţa apă de sudoare şi părul ud ca după ploaie, cu bluza lipită ca şi cum ar fi pielea ei, cu ochii roşii de plâns şi plini de fericire, cu vântul şoptindu-i la ureche, Anica întinse mâinile. Avea să primească şi să înceapă o nouă viaţă.