Întrebările despre întrebare încep însă să se înmulţească vertiginos şi riscă să se pună în calea accesului la întrebarea propriu-zisă (dacă întrebare e), devenind însă, poate, tocmai singura cale practicabilă spre ea - şi spre un răspuns (sau mai multe) la ea.
În primul rînd, faptul că o astfel de întrebare se pune, poate să se pună, şi mai ales faptul că tocmai noi, ca europeni, ne punem această întrebare, în această formă, a "recunoaşterii de sine", este o noutate (aproape) absolută. Zic "(aproape) absolută" deoarece au existat întotdeauna, în istoria gîndirii Europei (care e, intrinsec, şi istoria gîndirii despre Europa: gîndirea "continentală" şi ca mod de a concepe însăşi ideea europeană), minţi şi voci care şi-au pus această întrebare. Niciodată, însă, mi se pare, în această formă desfăşurat, ne-declarat, ruptă, tragic post-reflexivă sau analitic-reflexivă de fapt, în care subiectul, deşi încă acelaşi cu obiectul, simte totuşi că această unitate e pe cale de a se rupe (sau n-a existat niciodată decît în cuvinte - dar lucrurile, ştim, se fac din cuvinte). De-asta şi întrebam: cine întreabă?
Implicit, cel care se întreabă, despre sine, cum (mai) poate fi recunoscut, "după ce", "prin ce", este europeanul însuşi. În istorie şi ca autor nu numai al istoriei universale, ci al însuşi conceptului de istorie ca atare, subiectul european nu s-a lăsat niciodată obiectivat. Pînă de curînd, europenii nu se vedeau, nu se distingeau, ei erau Lumea însăşi pentru că făceau Lumea, pentru că transformau toate lumile într-o singură Lume, într-un Cosmos. Cînd Heidegger spune (într-un seminar din 1929-1930) că piatra nu are lume, animalul e sărac în (materie de) lume, iar omul e făuritor, configurator de lumi, noi subînţelegem spontan, fără probleme, că Omul este Europeanul (restul lumii candidînd, evident, pentru evitarea retrogradării infinite în celelalte ligi ale fiinţei). Sau, mai exact, subînţelegeam, la trecut, la imperfect (timpul însuşi al trecerii), acest lucru.
Dacă întrebarea (dacă întrebare e, şi nu un banal normativ sau "portret robot") "cum recunoaştem un european?" începe să poată să se pună, dacă, altfel spus, Europa începe să se lase "antropologizată" "etnologizată ("africanizată", "amazonizată" etc. - "europenizată"), acceptînd (de fapt fiind obligată) să intre în rîndul lumii pe care ea a creat-o, e pentru că identitatea europeană, atît cît a fost, începe nu doar să se fisureze, ci de-a dreptul să se dizolve, să devină problematică. Asta, poate, pentru că niciodată n-a existat ca atare o identitate europeană.
Or, procesul (şi procesiunea) politică, performativul politic al aşa-numitei "construcţii europene" pune, azi, această problemă, obligîndu-l pe european, obligîndu-ne pe noi, europenii, ca europeni, să ne punem problema unei identităţi colective, unitare, care se dovedeşte mai greu de împlinit decît am fi crezut. Ne impunem, Lumea pe care noi făcut-o ne obligă, azi, să ne aplicăm nouă înşine, pînă acum scutiţi, auto-sustraşi, aceeaşi operaţiune prin care am edificat Lumea.
Identitatea europeană a fost întotdeauna secundă, o umbră, un rezultat, aproape un reziduu - un efect. Ea nu a făcut (aproape) niciodată obiectul unui program, al unui proiect. Iar faptul că acest ultim-prim-preliminar pas spre realizarea sau construirea identităţii europene a fost evitat, ocolit, faptul că europenii s-au abţinut, tantric, de la el a fost o măsură de precauţie şi de înţelepciune, un instinct istoric absolut salutar: identităţile nu pot fi forţate, şi este întotdeauna mai bine să rămînă implicite, în implicit, ca o aură, ca un abur.
Secolul european perfect, din punctul de vedere al ideii înţelept amînate, prudent şi vital evitate de operare a identitate au fost, desigur, secolele XVIII-XIX, cînd identitatea europeană a fost realizată multiplu, prin intermediul ideii de naţiuni (la plural), fiecare naţiune fiind europeană şi deci, implicit, reprezentînd (metaforic şi metonimic: aici e ambiguitatea profitabilă) Europa. Identitatea europeană a rămas, în mod salutar, categorial adjectivală.
Cînd a fost (este) să devină, din adjectiv, adverb, verb chiar, substantiv, urcînd în grad şi în ierarhie pe scara de demnitate a fiinţării, identitatea europeană, Europa ca identitate unitară şi unică se dovedeşte mai mult decît problematică. Iar eroarea este, în primul rînd, una de strategie performativă, adică de trecere de la lingvistic la istoric, dovedind că entităţile substanţiale nu există, sau nu sînt, tocmai, decît ideale, lingvistive, visate, "regulatoare" - şi că aşa trebuie, e mai bine, preferabil, înţelept să rămînă.
Ca să fie o identitate unică (în lume, adică recognoscibilă şi asumabilă) şi unitară (practicabilă), Europa trebuie să aleagă din sine, să accepte să se despartă de o (bună) parte din sine. Adică să aibă curajul să se auto-obiectiveze. Dar asta e cel mai greu - tocmai de aceea ar fi un pas, un risc, o decizie cu adevărat epocală.
(va urma)