Şi-ar ţine Brâncuşi banii la CEC?

Văd că pe nimeni nu deranjează, nu irită, nu revoltă, nu îngreţoşează campania unei bănci care a ratat şi ratează cu încăpăţînare posibilitatea de a deveni o bancă nu zic socială, ci populară, preferînd să rămînă proprietatea proprietarilor statului (căci cine nu ştie că în România statul sînt ei?) - este vorba de CEC -, care abuzează, acum, de imaginea unui artist la a cărui memorie nu a contribuit şi nu contribuie cu nimic: Constantin Brâncuşi.  

Pe scurt:

 Cine apără dreptul la propria imagine a defuncţilor, mari şi mici? Nu de azi, de ieri se spune că, în publicitate, a profita de cei care nu se pot apăra, care nu se pot reprezenta ei înşişi - morţii şi copiii, în general dominaţii, defavorizaţii - e cel puţin (adică absolut) imoral.

 Plăteşte CEC vreun drept pentru folosirea imaginii lui Constantin Brâncuşi, posesivul "a lui" trebuind să fie înţeles aici în dublu sens de 1) Brâncuşi ca referent, ca "obiect" al imaginii, dar şi 2) Brâncuşi ca autor al imaginii (această imagine fiind un autoportret fotografic)? Unde sînt (măcar) creditele pentru folosirea acestei imagini? În condiţiile în care nu s-au împlinit şaptezeci (70) de ani de la moartea artistului, această imagine nu a intrat în domeniu public, este, deci, proprietatea cuiva, care trebuie să-şi dea acordul pentru folosirea ei. Numai în comunism nu se plăteau astfel de drepturi... O bancă ar trebui însă să respecte... capitalul: de imagine şi propriu-zis, bănesc. Probleme, aşadar, juridice, care se cer clarificate public imediat. 

 Acelaşi lucru şi în cazul imaginii Coloanei fără sfîrşit, care atît ca obiect şi ca referent, dar mai ales ca imagine sînt tot proprietatea lui Constantin Brâncuşi (sau a reprezentanţilor lui). Deci? 

Mult mai grav însă, dincolo de reproducerea, de utilizarea şi de aproprierea abuzivă a imaginii lui Brâncuşi, este complicitatea la manipularea ei, adică la propagarea unui fals spectral, a unei fantome. Din fixă (cadru fotografic), imaginea este făcută să pară film, în plus Brâncuşi este făcut să vorbească, deci oricine este făcut să devine atent să-l audă pe Brâncuşi. De ce nu s-ar încerca acelaşi lucru şi cu Eminescu, de pildă, căci există şi de pe urma lui fotografii? Cine n-ar vrea să-l vadă şi să-l audă (chiar dacă nu l-a citit) pe Eminescu, la fel ca, acum, pe Brâncuşi?
 
Sînt sigur că toată lumea moare, aşa-zis postmodern, de încîntare pentru ideea acestei campanii într-adevăr deosebite: şi "creativii", şi agenţia, şi clientul. Că Brâncuşi e pe bani, dînd valoare sau confirmînd, autentificînd simbolic valoarea unei bancnote e una, dar ca o bancă care nu se implică cu nimic în proiecte de artă sau culturale să fure imaginea lui Brâncuşi ca să se împopoţoneze cu ea e cel puţin reprobabil: ne-estetic.
 
Deturnarea unor imagini artistice şi de artişti este, moral, permisă doar în artă, înăuntrul artei, de către alţi artişti (aşa cum, cel mai recent, îl citează - adică îl prelungeşte - un artist contemporan, Teodor Graur). Arta creşte din artă pentru că o reînvie. În cazul de faţă este însă vorba, dacă nu (încă) de un asasinat, sigur de o expropriere. Morală, adică absolută.
 
Brâncuşi nu are nimic de cîştigat de pe urma acestei campanii, operele lui nu au nevoie de CEC. Singura care cîştigă, prin asociere abuzivă, e banca, care (cacofonia e intenţionată, deoarece situaţia în sine e cacofonică), procedînd astfel, nu face decît să dea dreptate suspiciunilor mediatice în ceea ce o priveşte. CEC trebuie să se laude cu propriile fapte şi realizări, dacă le are, dar să-l lase pe atît de abuzatul şi de neînţelesul Brâncuşi în pace: artei, lumii.
 
Campania CEC trebuie blamată ca mostră, tocmai, de dispreţ faţă de cultură. Ca expropriere, manipulare şi falsificare de imagine. Cu atît mai mult cu cît e vorba de o bancă a statului, care ar trebui să fie un model public de bune practici în tot ce face.
 
Brâncuşi nu încetează să fie pedepsit în primul rînd de către conaţionalii săi, pentru că a cutezat să arate ce se poate face cu mîinile goale (arta adevărată este întotdeauna artă marţială)...