O samă de măscări (VII)

Cuvântul VIII. Când au înscăunatu al treile pe Costandin Mavrocordat, tâmplatu-s-a lucru de poveste. Îmbrăcatu-l-au boiarii cu căftan domnesc de samur cu bumbi de argint aurit, iară peste caftan ave lanţ gros de aur, după obiceiul domnilor moldoveni. Iară caftanul era de la vistierie, de 20.000 de aspri. Şi l-au dus pe vodă la besearecă de i-au cetit mitropolitul Ghedeon moliftele de domnie, puindu-i omoforul pe cap. Apoi preasfinţitul Ghedeon şi vel postelnic, de subţiori ducându-l, aşezatu-l-au în strana poleită de de-a dreapta. Atuncea cântăreţii glăsuiră rugăciunea Tebe Boga hvalim, iară boiarii, îmbrăcaţi cu benişuri de ţărămonie, orânduiţi după rangul lor, i-au sărutat mâna, mnoga leata zicându-i. Din Sveti Nikolai ieşindu afară, vodă Costandin încălicat-a calul domnesc numa în aur şi petre scumpe, înainte mergând un polc de oaste, pe urmă boiarii şi domnul încălăraţi şi gloatele din urmă. Un slujitor domnesc zvârle din când în când pumni de mahmudele. Puradeii se buluceau şi înhăţau bănuţii din stratul gros de colb. Târgoveţii cu stare, în straie de sărbătoare, călcau iute peste mahmudeaua căzută în colb, apoi, heghemoniconul stepenei lor netulburat păstrându, o rădica fără grabă, ca să n-arate că-s lacomi, şi mulţumea lui Dumnedzău pentru dar. Cu halai mare, slobozind puştile şi sâneţele, sunându din trâmbiţe şi surle, clopotele trăgându la toate besearecele Ieşilor, au mărsu vodă ocol pe uliţa mare la preumlare şi priveala gloatei, iară la fârşit turnatu-s-a în curţile domneşti să primească steagul de domnie. Iară uliţa mare era gătită să vie de la Beilic capugi-başa Hasan-aga Cicala zade cu sangeacul cu două tuiuri, care are semiluna în vârv, cu ahidname, adecă cartea de legământ, şi cuca domnească. Ioniţă treti-ciohodar dăduse poruncă să întindă târgoveţii scoarţe şi covoare florate pe ceardacuri, pe garduri şi la caturile de sus. Ciohodarii măturaseră uliţa ş-aruncaseră căldări de apă pe gios să mai steie colbul, iară acuma se odihne la umbră, aşteptând să vie turcul ca să-i strige maşala întru plăcerea lui. Iară Ioniţă tocma aranja nişte feate de mazâli să deie pâne şi sare, după obiceiul pământului, la capugi-başa. Şi pe Cehan vel-logofăt, care vine fără cabaniţă, nu l-au cunoscut.
- Ce-i cu slăbăturile aieste, treti-ciohodare? Iară Ioniţă înturnându-se:
- Cu plecăciune, înălţimea voastră vel-logofete! Să iertaţi că nu v-am cunoscut!
- Dă-le pustiei de sfrijite! Pune, bre, nişte fătuci cu ţâţe mari şi curu' asemine, să-i placă turcului.
- Aşa vom face, înălţimea voastră, aşa vom face!

Dară Cicala zade, cu naravul lui de turc, întârzie să vie. Estimp se sleise mâncările la curtea domnească şi se încălzise vinul scos din vreme de la cramă, musculiţele cele bete bâzâindu roi. Vodă se preumbla cu mânile la spate şi-şi tot smulge barba. Şi pe când li se lungiseră urechile de foame, iaca şi halaiul turcului de vreo sută de akingii. În frunte merge capugi-başa pe un harmasar negru, nărăvaş, cu copitele albe de colb, cu părul lucindu, lustruit cu un capăt de covor tekin, că unduia steclind în bătaia soarelui; tot o apă meree se părea a fi. Capugi-başa era înfăşurat într-un halat verde cum îi smaragdul, iar din brâul verde brotaciu, înflorat cu fluturi zmeurii, ieşeau doua pistoale. În cap ave un turban trandafiriu de măsura unui cuib de cocostârc. Lângă capugi-başa deşela calul un ceauş kurd mare cât un munte: negru, urât şi cu urme de tăieturi pe faţă, de ziceai că-i fătat între cuţitarii din Ciurchii Ieşilor. Mai cu samă de kurdul cel mare cu şalvari roşi cu lampasuri argintii se minuna gloata. Calul lui cu crupa gioasă se zmucea nainte, dar era ţinut din frâu, muşcând zăbala în spume şi giucând pe loc cu picioarele din faţă de parcă ar fi călcat pe cărbuni încinşi. În urma lor un kul purta steagul cu două tuiuri din coadă de cal, iar altul ducea cuca pe o pernă roşă-stacojie. Alţi slujitori păleau cu latul iataganelor, strigând Sakân! Sakân! adecă Fereşte! Fereşte! şi dându în părţi calicii, betejiţii şi laia de puradei, care se buluceau cu cerutul. Fără păsare, akingiii călăreau tătărăşte, aplecaţi înainte, c-o mână pe frâu şi cu cealaltă în şold. Duduie uliţa podită, iară colbul se ridica până la nouri în urma lor. Ca să nu se-mbete norodul, se-nchiseseră dughenele, cramele şi mitocurile, dară pe din dos se be pe ruptele. Aşa că, bine făcuţi, ciohodarii zbierau acum cu glasuri dogite:
- Maşalaaa! Bravaaa! Işalaaa! Ioniţă treti-ciohodar, chiurluit bine şi el, adusese neşte tălăniţe başoalde şi ţâţoase de pe Podul Verde în locul sfrijitelor şi le aşezase, cu pâne şi sare pe tablale, în colţ la Trisfetitele. Când apărut-a bulucul acolo, pe feţele încinse, asudate şi pline de praf ale akingiilor stecleau ochii ca la lupi din cei hămesiţi, văzându-le.
- Turcul cel mare poate te-a potoli pe tine, Lisaveto! zice Ioniţă.
- Una-i castravetele lui şi alta pearja ştiu eu cui, răspunde Lisaveta, făcând cu ochiul înspre gloata din preajmă, care râde ţinându-se cu mâinile de pântece. Agiungând la Trisfetitele, Cicala zade dă să cotigească înspre curtea domnească. Ceasul rău ori locul mâzgos, că oamenii domneşti aruncaseră apă în neştire, făcu să lunece harmasarul lui Cicala zade şi huştiuluc! căzu capugiul alivanta la pământ:
- Bre, bre, bre, ghiaur! Anasâna siktir! Să te ferească Dumnedzău de vorbele cele proaste turceşti, că se oţărăşte condeiul a le scrie. Era boţit rău capugiul şi aprins la mutră ca o potcoavă sub barosul lui Coilă de la covălia domnească. Ridicatu-l-au degrabă slujitorii pe capugiu, unii turbanul aşezându-i-l pe cap, alţii pe cal aburcându-l, alţii straiele ştergându, imineii sărutându. Iară de pe margine, Ioniţă treti-ciohodar porni să se caine:
- Vai, vai, vai, vai! Ne-am câcat în pălărie! Ce-o să zică vel-logofăt! Ce-o să zică vodă! Vai, vai, vai, vai! Aşa tâmplare fără de cale şi necuviinciosă mâniatu-l-a foarte pe capugi-başa Hasan-aga Cicala zade. Vârtejitu-s-a la curte roş cum îi gotca. Geaba sări vodă "ia, poftiţi, ospătaţi", geaba se ruga cu multe cuvinte blânde ca să-i poată întoarce inema către dânsul, geaba îl îndulce cu daruri după cuviinţă. Colac peste pupăză, şi akingiii din spătărie mugeu ca bivolii să li se deie culus bahşişi, adecă milostenia de înscăunare. Două ceasuri l-au certat şi sâcâit turcul pe vodă, până ce ogoitu-s-a după cafele, de giuvaericalele, dinţii de peşte şi blănile de samur dăruite. Când medelnicerul bătu cu polonicul în caldarea cea mare de aramă de la cuhnii, plină cu pilaf şi carne de batal, akingiii mâncară şi se ostoiră şi ei. Apoi, lingând lingurile şi puindu-le în brâu, împărţit-au înde ei mătăsurile şi alte bogaserii primite. Estimp fârşi vorba şi Cicala zade:
- Aferim, bey Costandine! Halal!

După ce plecat-a capugiul cu turcii lui, Cehan vel-logofăt zis-a:
- Avut-am noroc de om bun, Măria ta!
- Buuun! oftă uşurat vodă. Dumnedzău să-i deie sănătate şi bucurie! Că, drept să-ţi spun, când l-am văzut pe ceauşul ceala tăiet pe faţă, mă cam zugruma la gâtlej.