În drum, sub lumina chioară de la stâlpul reţelei electrice, stă Paulică, paznic de noapte la un liceu: înalt, c-o faţă osoasă, aproape vineţie, cu pomeţii ieşiţi. Trebuie să aibă peste treizeci de ani, dar ochi albaştri, curaţi, puţin metalici îi dau o aură de adolescent perpetuu. Trage ţigară de la ţigară şi umblă de colo-colo.
În ogradă apare nea Petruţă. Se vede treaba că vine din beci: are ochii rotunjiţi şi în mână o oală mare cu vin. Îl vede pe Paulică în drum şi-i face semn:
- Băi, Paulică, hai încoa!
Paulică se codeşte ce se codeşte, dar nu prea mult, şi intră în ogradă. E un însingurat. Lipsa de contacte, de ciocniri şi de apropieri cu oamenii îl face foarte sensibil. Cel mai mic lucru îl emoţionează, îl descurajează şi-l face să supere.
- Da' ce faceţi aicea, oameni buni? Nuntă?
- Numai olecuţică, îi răspunde o femeie cu o mutră încruntată.
E tanti Lionora, soacra mare, nevasta lui nea Petruţă.
- Nunta o facem la restaurant, da' bărbatu-meu zice să facem şi o leacă cum era înainte.
- Ehei, înainte! Frumos mai era înainte vreme la făcut sarmale, spune o babă ştirbă, cu batic brotăciu. Vai, câte sarmale n-am făcut la viaţa mea!
Nea Petruţă îi face semn din ochi lui Paulică să ia loc şi îi toarnă vin într-un pahar, după ce aruncă restul de vin din el ("Eah, tot aceia microbi!"). Când se-ntoarce, se ciocneşte de baba ştirbă, care se ridicase de la masă.
- Stăi, mătuşă Dochiţă, să-ţi torn un pahar, că tare ni-eşti dragă.
- Vin acuşi, râde baba cu gura până la urechi. Mă duc şi eu ca omu'.
- Bre, ce se mai cobâlţăie vinu' în oală! Ia să-l dau eu pe gât. Mai bine să-ni cobâlţăie în stomah.
- Ia desfaceţi sarmalele Dochiţei cât îi plecată, zice un bărbat cu nasul roşu. Că face baba nişte ghilimoaţe de mai mare ruşinea.
- Măi, se bagă în vorbă şi nea Petruţă, Ilie, să le faceţi cât cartuşul, auziţi! Cât cartuşul! Să le arătăm noi la cei de la Caransebeş, cum se fac sarmalele la Moldova.
Paulică stă stingher pe un colţ de bancă şi se uită pieziş, cu ochii lui metalici, la Nina. Albina unei dragoste neîmpărtăşite pentru basarabeancă îi înţeapă inima. Se frământă, fiindcă nu se pricepe să-şi spună aleanul. E un însingurat, topit acum de căldura ei. Căci Nina e genul acela de femeie, care se lipeşte cald de un bărbat ca un vrej şi nu-l lasă până la mormânt.
Mătuşa Dochiţa se întoarce de la umblătoare cu aceeaşi gură într-un singur dinte întinsă până la urechi şi cu un colţ al fustei prins din greşeală în chiloţi, nişte "gogoşari" sinilii, dar mai mult căcănii. Se aşează şi întinde mâna numai monturi reumatice, ca să ia un boţ de umplutură:
- Ehei, câte sarmale am făcut eu la viaţa mea!
- Ehei, da' eu câte am desfăcut! zice Ilie cel cu nasul roşu şi face cu ochiul. Ceilalţi râd pe înfundate.
- Soacră mare, aminteşte-ţi de tinereţe, strigă o femeie, clătinându-se cu paharul în mână şi împiedicându-se de-un purcel rahitic şi ghebos, care umblă şi el vesel printre oameni.
- Ţine-te de pahar, Aurico, să nu cazi! îi zice cineva.
- Aurico, da' de ce strigi aşa tare, bre?
- Că-i toamnă, dom' Petruţă...
- Aha! Am înţeles.
- Că ştii vorba, continuă Aurica: Aşa zice soacra mé/ să iubesc pe cine-oi vré/ Că şi e-o făcut ca mine, /O iubit, n-o ştiut nime.
- Dom' Petruţă, mneata n-ai auzit, nu?
- Dacă nu mă vede ea, n-o văd nici eu.
Nu se termină bine râsetele, că Aurica se desfrânează de tot la gură şi o compătimeşte pe soacră:
- Soacră mare, soacră mare! Lasă, nu mai fi supărată, că mneata plângi şi te oftici, că rămâi fără băiet, da' lor puţin le pasă: se fut de le sar capacele.
- Taci, fa, nebuno, că te-aude lumea, guiţă de râs o femeie.
- Da' ce-am zis, fa, ce-am zis? face pe neştiutoarea Aurica.
- Doamne fereşte! zice soacra cea cătrănită şi dă să-şi facă cruce, dar, văzând paharul plin cu "sculău", întinde mâna după el. Pe urmă îşi aminteşte de cozonacii puşi la copt:
- Îu, cozonacii! zice, pornind spre cuptor. Mă duc să-i scot pe cei din fund, ca să-i pun în gură, şi pe cei din gură să-i pun în fund.
- I-auzi! zice o fată. Mătuşa Lionora vrea să scoată cozonacii din fund şi să-i pună...
Şi pufneşte în râs. Atunci încep şi ceilalţi să râdă.
Nina vine la masa făcătorilor de sarmale:
- Cornele, să-mi tai tu nişte lemne. Mai trebuie să-l mai dau o dată în clocot şi gata-i.
Cornel e băiatul cel mic al gazdei. Are o cămaşă roşie ca focul, gata să plesnească pe la cusături de strâmtă. Ia toaipa, un topor cu un tăiş lat şi rotunjit, şi merge la butucul de tăiat lemne. Paulică sare şi el să-l ajute.
- Vine maşina cu pîine, ţipă cineva.
Nea Petruţă porneşte cu paşi apăsaţi în întâmpinarea maşinii. Copiii şi purcelul cu vitalitate gheboasă o iau şi ei la fugă spre poartă. Toată ograda are un aer de jocuri breugheliene. Cornel taie lemne, iar Paulică aduce un braţ de lemne la ceaunul cu borş:
- Iaca! Îs de-ajuns? zice, trântind lemnele la pământ.
- De-ajuns. Mulţumesc, Paulică! zice Nina, evitându-i privirea.
*
E deja noapte. Zarva zilei a scăzut. Se mai aude câte-o femeie strigându-şi copilul uitat la joacă. În vecini un gospodar stă la poartă: termină ţigara şi trage zăvorul. Pe urmă dă drumul la câine. Se aude zuruitul lanţului şi trapul fericit al animalului. Apoi se lasă o linişte nelimitată şi adâncă. Doar pălăria becului de la stâlpul din drum sună stins, stârnită de un vântişor, care aduce o mireasmă amăruie de pelin.
Treburile s-au cam terminat. Cei mai mulţi au plecat. Nea Petruţă a intrat în casă cu tanti Lionora, fiindcă pe aceasta o apucase brusc plânsul, iar nea Petruţă ştia din experienţă aceste crize: după înfierbântarea veselă a băuturii şi râsul isteric, urma un plâns lung. În loc să dormi, trebuia să te ţii de comprese şi de vorbe domoale.
La masă stau Nina, înfăşurată într-un şal mare, Cornel, sorbind vinul în tăcere, şi Paulică. Ilie, desfăcătorul de sarmale, picoteşte cu nasul roş aplecat într-un pahar. Alţi doi fruntaşi la băutură, din cei care pleacă ultimii la petreceri, dorm cu capul pe masă.
Se discută politică. Mânat de muşcătura dragostei lui, Paulică îi vorbeşte Ninei despre pericolul rusesc, despre cel maghiar şi altele:
- Ce crezi, Nina, ăştia-s în stare de orice! Ai văzut ce-au făcut în Ucraina? Mâine pot să vină la noi. Trebuie mobilizare generală!
- D-apoi dă! zice Nina neutru.
- Toţi până la unul! Trebuie să ne apărăm hotarul! Suveranitatea! Unitatea naţională! Limba oficială! Numa' aşa putem să-i batem.
- Pe umăr, bre! zice Ilie trezit de vorbele răstite ale lui Paulică.
- Nea Ilie, eu vorbesc serios şi mata...
- Măi, i-am bate, dacă mai mor dintr-înşii. Dacă dă vreo ciumă la Moscova... alta-i socoteala.
Cornel nu se mai poate ţine şi izbucneşte în râs. Dar Paulică smârcâie şi continuă să macine la moara patriotismului său hodorogit. Pentru el ura e o formă a suferinţei:
- Nu am crezut niciodată că o să-l regret pe Ceauşescu, dar a fost un mare patriot. A ştiut să bage pumnul în gură unor lifte spurcate ca bozgorii, ca să nu mai măcăne decât pe muţeşte. Dar n-o mântuit treaba. Trebuia să-i exporte în Ungaria lor aşa cum i-a expediat pe saşi. Să le dăm la mir - asta trebuie. Cum a făcut taică-meu în armată cu un bozgor din ăsta fără ţară. I-a ars o pafta drept în frunte, că i-a rămas stema României pe frunte! Aşa, măi bozgore! Să ţii minte stema României!
Nina strânge umerii rotunzi şi plini, parcă ieşiţi direct din pământul mănos al Basarabiei, şi îşi face cruce. Apoi ia o felie de cozonac aburind de pe masă. Iar Paulică continuă. Smârcâie şi bodogăneşte la nesfârşit, îngrămădind vorbele ca zgârciurile netocate din sarmalele cât cartuşul:
- Practic, minerii au fost chemaţi să calmeze revoltele celor plătiţi de Budapesta să genereze haos în România. Nu le-a reuşit, fiindcă au fost calmaţi rapid de Iliescu. Însă aceşti factori externi de corupere a românilor nu se lasă, Nina. Nu! Este un joc de opinie public, de influenţare a cetăţeanului de rând. Nu uita că politica poate fi făcută prin pioni, iar Băsescu este acum ezact un pion al Budapestei. Nu uita de asemenea că, prin politica lui, se cedează accesul la aurul românesc, se vinde pe nimic apa Mureşului la unguri pentru agricultură, se construiesc şcoli ungureşti chiar în centru ţării. E absurd să-i înjurăm pe comunişti, că ei au luptat pentru rotunjimea aceste ţări. Iar acu ungurii vin peste noi din toate părţile.
În aceste moment se aude un zgomot mare: vântul răsturnase o găleată de tablă:
- Doamne, ce-i? îşi face cruce Nina.
- Vin ungurii, zice Ilie cel cu nasul roş.
Cornel şi Nina pufnesc în râs.
- Păi n-aţi auzit? Au dat un ultimatum de douăzeci şi patru de ore să predăm sarmalele. Ia, hai să le ducem în beci şi... la culcare.
- Băi, nea Ilie, mata le iei pe toate în glumă, zice cu obidă abia ascunsă Paulică.
- Dacă Dumnezeu mi-o dat inimă veselă, ce să fac? Am avut aţă la limbă şi s-o rupt. Şi de-atuncea tot îmi bălăngăne.
Ilie şi Cornel apucă vasul de torţi şi îl duc în beci. Nina curăţă masa, ocolind cu grijă pe cei doi adormiţi cu capul pe masă. Paulică mai stă o vreme, ca un cotei cu coada-ntre picioare. Se mută de pe un picior pe altul şi aruncând priviri albastre, metalice spre Nina. Doamne, simte cum sevele lăptoase curg prin trupul ei!
- Noapte bună, Nina! Ne-om vedea mâine.
- Noapte bună, Paulică!, oftează obosită Nina.
Paulică iese în drum şi îşi aprinde o ţigară sub becul cu lumină chioară. De aici o vede pe Nina îndreptându-se domol spre cămăruţa ei. Tulpina trupului ei drag! Cornel se ia după ea şi se strecoară înăuntru. O vreme se mai vede parcă o umbră prin perdeaua de la fereastră. Apoi lumina se stinge.
Stelele-n cer însă luminează fără să le pese de aleanul lui Paulică. La masa din ogradă unul din beţivi se trezeşte şi pune mâna pe pahar. Îl ridică în tării deasupra buzelor. Mărgeluşele aprinse ale curcilor din nuc se uită la el.