Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  O gură de Teacher

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cercul profesorilor dispăruţi


Lenuş Teodora Moraru

06.10.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Să vorbim un pic despre Dead Poets Society / Cercul poeţilor dispăruţi. E un film iubit. E un film cu un actor iubit în timpul vieţii, adorat după dispariţie (Robin Williams). Un film care a inspirat generaţii de adolescenţi care, între timp, au crescut, şi au devenit adulţi, părinţi, unii profesori.
Dincolo de calitatea sa, care poate fi discutată de specialişti în termeni de specialitate, este un film care vorbeşte inimii, e o poveste frumoasă despre libertatea copilului. Cu un sfârşit forţat, ar spune unii, pentru a accentua latura pedagogică, dar contra-argumentul ar fi că lumea are nevoie de aşa ceva. De filme simple, de filme-lecţie, cu actori magici. De filme care să povestească frumos, limpede, simplu, despre nevoia omului de artă, despre cum se poate forma foarte uşor un
Cerc al profesorilor dispăruţi, urmare a unor situaţii ce nu ţin de pedagogie, ci de orgoliu instituţional. Să vedem ce putem învăţa.


"Tradiţie". "Onoare". "Disciplină". "Excelenţă".
Patru cuvinte importante. Idealuri spre care ar trebui să tindă orice tînăr dornic să evolueze, să se autoperfecţioneze, să capete un sens în societatea în care trăieşte, să se simtă împlinit faţă de el şi de semenii săi.
Da, "tradiţia" este importantă. Afli de unde vii ca să ştii unde poţi să ajungi. Trasează o linie de bază pe axa personală. Face parte din viitorul tău, prin linia directă ce se trasează prin punctele "trecutul strămoşilor" şi "ceea ce sunt acum". Te ajută să treci de la nivelul "eu sunt" la "eu reprezint", iar asta este o evoluţie, nu-i aşa?, înseamnă că prezenţa ta în societate va face parte din viitorul altor tineri care, la rîndul lor, vor fructifica sămînţa tradiţiei ce s-a sădit în tine.
"Onoare". Cîntăreşte mult, îţi dă greutate. Înseamnă putere. Putere asupra ta însuţi şi asupra celorlalţi. Este ca o a doua limbă maternă. E un set de reguli care te transformă în semizeu, cu ajutorul lor vei fi departe de tentaţii şi vei alege să fii întotdeauna de partea dreaptă, corectă a vieţii.
"Disciplină". Îţi oferă instrumente concrete pentru a-ţi atinge scopul. Fără ea, cuvintele mai sus amintite sunt doar nişte nori pe cer. Te cizelează, îţi şlefuiesc caracterul. te transformă în diamant care înseamnă
"Excelenţă". Vizibilitate. Oportunitatea de a ieşi din anonimat, din masa de oameni care populează pămîntul.
Pentru că singurul tău scop în viaţă este de a deveni cineva, nu-i aşa, tinere?
Acel cineva, tinere, este varianta mai bună a ceea ce eşti acum. Trecutul şi viitorul contează.

Dar cine sunt acum? - este o întrebare care se naşte în sufletul oricărui adolescent.
La asta şcoala nu poate să răspundă. În schimb, poate să creeze o închisoare prin repetarea la nesfîrşit a unor cuvinte care se golesc de sens pentru că sunt spuse de profesorii care reprezintă instituţia pînă devin ei înşişi instituţii. Sau nişte statui vorbitoare. Adolescenţii sunt la vîrsta pasiunilor, a sîngelui care curge mai repede prin vene, nu la etapa analizei lucide dar reci a vieţii. Iar evadarea lor în filmul Cercul poeţilor dispăruţi este ironizarea acestor cuvinte:
"Imitaţie". "Oroare". "Decadenţă". "Excremente".

Putem să nu le dăm dreptate? Cu voie sau fără voie - poate din faptul că ei văd cu inima şi nu cu mintea - aceste idealuri, onorabile în fond, capătă în cele din urmă un sens (este adevărat, nu cel dorit de profesori) pentru că nu le provoacă imaginaţia şi deci nu le spun nimic.
Întrebare: oare nu am trecut cu toţii prin asta? Măcar ca exerciţiu de auto-determinare, măcar ca joacă stupidă, măcar pentru a stabili limitele sacralităţii pasiunilor noastre, tot am făcut-o, cel puţin o dată.

Evadaţi!
Profesorul de engleză din Cercul poeţilor dispăruţi are un stil de predare nonconformist, ingorînd şi anulînd metodele tradiţionale - evadarea din spaţiul auster al clasei, distrugerea concretă, prin ruperea paginilor de teorie din manualul despre poezie, (ce gest ireal!) rearanjarea clasei înlocuind transmiterea de informaţii reci prin apropierea de oamenii care au scris poezie.
Pentru că poeţii sunt în primul rînd oameni. Ca elevii. Oameni care au trăit clipa lor, au transmis-o mai departe cu ajutorul cuvintelor. Oameni care au creat o tradiţie de sentimente şi emoţii profunde şi perfect recognoscibile, indiferent de epoca in care au trăit. Nu au transmis concepte şi idei, ci umanitate.

Nu scriem poezii pentru că e drăguţ, scriem poezii pentru că aparţinem rasei umane, iar rasa umană e plină de pasiune.
Se restaurează legătura dintre generaţii distrusă de zeci şi zeci de pagini de analize literare şi de "concepţii despre lume şi viaţă" şi reabilitează "tradiţia" prin relevarea unui cuvînt mult mai apropiat: moştenire. Moştenirea e un bun pe care îl deţii prin virtutea generozităţii înaintaşilor, care te îmbogăţeşte pur şi simplu iar păstrarea şi transmiterea ei se face natural şi nu te îndatorează cu nimic, dar pe care, în schimb, te simţi dator să o păstrezi şi să o îmbogăţeşti la rîndul tău.

Să ne imaginăm doar puţin cum ar înţelege tinerii poeziile lui Eminescu dacă nu li s-ar repeta obsedant că au fost scrise de "Luceafărul poeziei româneşti" şi dacă nu ar trebui să înveţe mecanic nişte comentarii scrise de alţii pentru a promova la Bacalaureat. Cîtă viaţă se ratează prin accentuarea teoriei literare! O puştoaică mi-a spus că abia după ce l-a auzit pe Ion Caramitru recitînd "Scrisoarea I" a înţeles ce este de fapt Eminescu. Că a înţeles "Luceafărul" abia după ce a auzit înregistrarea cu George Vraca. Pentru că actorii au transmis toată "concepţia despre lume şi viaţă" prin emoţie. Prin EMOŢIE, nu prin teorie. Pînă atunci tot ce ştia despre Eminescu era "Îţi trebuie la Bac".
Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.
Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină
Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!
(Eminescu - poem de Nichita Stănescu)

Profesorul creează o relaţie umană între tinerii de azi, ce nu ştiu ce vor deveni, şi cei de atunci, care nu ştiau de asemenea ce vor deveni. Singura diferenţă este că ei s-au exprimat prin poezie, că au avut îndrăzneala de a fi ceea ce erau la momentul respectiv. Atît si nimic mai mult. Trăieşte clipa!

Cînd citiţi nu trebuie să ţineţi cont doar de ce a gîndit autorul, trebuie să ţineţi cont şi de ce gîndiţi voi
.
Iar profesorii ar trebui să încurajeze copiii să gîndească şi să pună întrebări - şi aici a apărut, iată, basmul. Omul care îndeamnă, cel care chiar face lucrurile scrise în programa şcolară. Pînă la urmă, există laboratoare de chimie, fizică, unde se probează legile descoperite. Şi se îndeamnă la cercetare.

Pentru că eşti aici. Pentru că există viaţă şi identitate. Pentru că teatrul vieţii va continua şi tu poţi avea replica ta.
"Inventează roata! Nu contează că s-a mai făcut înainte, important e să aibă semnătura ta!" Clişeele nu există pentru că nu sunt cunoscute. Esenţială este, la această vîrstă, redescoperirea libertăţii pierdute prin criza adolescentină care, după zece ani poate părea comică, sau absurdă, sau penibilă, dar în momentul acela este reală şi nimeni nu are medicament sau reţetă pentru administrarea ei.
"Anularea" instituţiei criticii de artă prin desconspirarea umanităţii poeţilor, nu măreşte distanţa dintre elevi şi artişti ci, dimpotrivă, aceştia devin nişte prieteni dispăruţi dragi, care şoptesc la ureche adevăruri fireşti şi perfect recognoscibile care îi ajută pe copii să se găsească pe ei înşişi.

Tot timpul trebuie să privim lucrurile din unghiuri diferite. Chiar dacă pare ridicol şi greşit, trebuie să încercaţi.
Cu alte cuvinte, mersul se învaţă căzînd. Profesorul pune în practică tot ceea ce spune pentru că nu judecă nici o opinie, nici măcar atunci cînd "opinia" este emisă de "obraznicul" clasei, specializat în a pune profesorii în dificultate. Profesorul evită astfel să hrănească un conflict care nu ar aduce nici un beneficiu clasei sau discuţiei în sine. Acesta mi se pare un pas important: a-ţi interzice, ca profesor, valorifici sau să anulezi o remarcă a unui elev în funcţie de simpatia / antipatia personală. "Onoarea" seacă este înlocuită astfel de respect - mult mai cald, mai elegant, mai normal de fapt. Acesta dă valoare elevului ca om, dar şi profesorului care renunţă la poziţia sa convenabil-inabordabilă de statuie. Este nevoie de curaj, pentru că lecţia despre curaj pe care o predai va fi aplicată (şi aşa şi trebuie) în primul rînd pe tine, ca prim subiect.
Combinaţia aceasta de profesor şi om mi se pare ideală şi practic greu de realizat. Şi cine spune de fapt, că unul îl exclude pe celălalt?

Ideea de educaţie înseamnă a-i învăţa pe elevi să gîndească singuri.
Nu e chiar ce vedem în realitate. Dar ar putea să le hrănească nevoia de a pune pasiune în ceva, pasiune care, dacă nu e consumată, se întoarce împotriva sufletului însuşi. Libertatea este cel mai drag dar al omului. Şi exercitarea ei ar trebui educată. Exerciţiul libertăţii prin experimentare, prin cunoaşterea limitelor este esenţială în formarea personalităţii. Educaţia auto-impusă este mai importantă decît "disciplina" mutilatoare şi denotă auto-cunoaştere, se realizează după ce şi în timpul descoperirii de sine şi a redescoperirii lumii prin ochii unei vîrste noi care ne ia, întotdeauna, pe nepregătite.

Există un timp al îndrăznelii şi un timp al prudenţei.
Se ajunge astfel la înţelepciune care este empatică, vie, în detrimentul "excelenţei" egoiste. Elevii nu sunt nişte decoraţii pe blazonul unei şcoli, ci oameni plini de pasiune. Datoria profesorului este să întreţină vie curiozitatea naturală şi dorinţa copiilor de a descoperi şi a înţelege lumea cu propriile simţuri. Altfel, sufletul elevului devine o monedă de schimb, iar şcoala se transformă într-o afacere onorabilă şi neapărat profitabilă. Iar acesta e drumul perfect deschis spre tragedii.
"Copiii au nevoie de oameni, de relaţii, de evenimente. Au nevoie să simtă că se întîmplă ceva special în viaţa lor." (Ilinca Anamaria Prisăcariu)

Moştenire. Respect. Educaţie. Înţelepciune. Sunt cei patru paşi pe care ar trebui să-i parcurgă copilul cu ajutorul profesorului într-o dezvoltare armonioasă.
Cunosc profesori care nu au "predat" o materie ci au împărtăşit unor parteneri de discuţie mai tineri propria lor pasiune pentru un anumit domeniu. Aceasta este legătura reală dintre elev şi profesorul său.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer