Oscar Wilde pentru blazaţi

Citiţi postfaţa acestei cărţi.

Lucrul cel mai rar întâlnit în această lume este să trăieşti. Majoritatea oamenilor se mulţumesc doar să existe, asta este tot.

A TRĂI înseamnă, teoretic, ceea ce facem cu toţii atunci când nu suntem morţi; fără îndoială, semnificaţia acestui verb diferă enorm de la o persoană la alta şi, conform filozofiei de viaţă a lui Oscar Wilde, cel care ştia să profite din plin de ziua de azi, se reduce adesea la un simplu A EXISTA.

Există persoane care nu fac altceva decât să meargă la muncă, să-şi plătească facturile, să vadă cum trec zilele una după alta, să plutească pe apele existenţei, dar care nu se cufundă în adâncimile vieţii.

În legătură cu aceasta, tânăra Alicia Rustaveli întreabă într-un Haiku pentru Alicia:
Acest curs neobişnuit de îndrumare individuală (coaching) începe cu o singură întrebare, stimate cititor. Pentru a începe o conversaţie, înainte oamenii întrebau: "Studiezi sau lucrezi?"

Oscar Wilde ne pune o întrebare mult mai importantă: "EXIŞTI sau TRĂIEŞTI?"

Fii tu însuţi, celelalte roluri au fost deja distribuite.

Există prea mulţi oameni în lume care se străduiesc să trăiască o viaţă ce nu le aparţine, deoarece sunt siliţi să calce pe urmele părinţilor sau pentru că doresc să răspundă aşteptărilor pe care le are societatea de la ei.

Oscar Wilde a fost un maestru al individualismului în sensul bun al cuvântului. Nu se pune problema să trăim cu spatele spre lume, ci să stabilim cu ea o relaţie proprie, căci fiecare dintre noi este o persoană unică, irepetabilă şi autentică.

Când ne asumăm propriul rol, ne vine mult mai uşor să ne mişcăm prin scenariile pe care ni le oferă lumea, respectând acel vechi proverb care spune: "Dacă mergi la Roma, comportă-te ca romanii, fără a înceta să fii tu însuţi."

Trebuie să descoperim cine suntem şi care ne sunt priorităţile − aceasta este una dintre misiunile − poate chiar cea mai importantă − care ne sunt trasate încă din momentul naşterii. De aceea, trebuie să luptăm pentru propria identitate.

Aşa cum spunea Quevedo acum patru sute de ani: "Trăieşte pentru tine, dacă poţi, dar mori numai pentru tine."

Banii nu aduc fericirea, dar ne oferă o senzaţie atât de apropiată de aceasta, încât este nevoie de un specialist foarte priceput pentru a le diferenţia.

Álex Rovira, autorul lucrării Busola interioară şi coautor al scrierii Norocul, explica în interviurile sale că banii nu corup o persoană, dar îi amplifică virtuţile sau defectele. O persoană cu fond sufletesc nobil, va profita de prosperitatea sa pentru a face bine celor din jur, în timp ce o persoană fără scrupule îşi va canaliza banii spre activităţi pur speculative, ba chiar de-a dreptul distructive.

Cu alte cuvinte: banii nu sunt nici buni, nici răi, în sine; reprezintă numai un vehicul pe care putem să-l utilizăm bine sau rău.

Dar ori de câte ori primim bani, suntem obligaţi să ne examinăm priorităţile. Când cineva primeşte pe neaşteptate o sumă mare de bani, poate să-i depună într-un cont de economii, dacă persoana respectivă apreciază în mod deosebit siguranţa; sau poate să-i folosească pentru a face o călătorie împreună cu partenerul / partenera, dacă preferă momentele plăcute; sau îi poate folosi pentru o operaţie de chirurgie estetică, dacă pune în prim plan imaginea sa personală. O persoană cu spirit comercial va investi banii pentru a-i înmulţi. Cineva cu înclinaţii spre caritate ar putea să-i doneze unei fundaţii care se ocupă de persoanele defavorizate.

Pe scurt: banii şi felul în care îi folosim ne spun cine suntem.

Cu toţii suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc către stele.

Acest citat din Evantaiul doamnei Windermere, o piesă de teatru a lui Oscar Wilde care a avut premiera la Londra în 1892, subliniază importanţa perspectivei personale, independent de împrejurările în care ne aflăm.

Există persoane care, aparent, au parte în viaţă de tot ce este mai bun − sănătate, frumuseţe, bani, libertate − dar sunt profund nefericite pentru că îşi concentrează atenţia asupra lucrurilor care le lipsesc, sau, pur şi simplu, nu ştiu ce doresc de la viaţă.

Altele, în schimb, trăiesc în condiţii grele, dar sunt capabile să privească spre acel colţ al grădinii lor întunecoase care este scăldat de o rază stingheră de soare.

O luptătoare pentru imposibil, care nu mai are nevoie de nici o prezentare, Helen Keller, explica în felul următor secretul care o ajută să nu înceteze niciodată să privească spre stele: