Oscar Wilde: omul care iubea plăcerile

Citiţi un fragment din această carte.


Scriitor, poet, dramaturg, critic profund al societăţii şi al vremurilor sale, hedonist sensibil în faţa frumuseţii atât exterioare, cât şi interioare. Acesta a fost Oscar Wilde, un bărbat majestuos ca un păun regal, condamnat la infernul de a trăi într-o epocă în care adevărul lui trebuia să stea ascuns. Un rebel dăruit simţurilor sale care intona un cântec al visurilor, împotriva ipocriziei, un imn al iubirii pentru artă şi pentru propria artă, exultând de libertate... Câteva note care ajung astăzi până la noi cu dulceaţa ambroziei.

Oscar Fingal O'Flahertie Wills Wilde - acesta este numele lui complet - s-a născut la Dublin, în Irlanda, la 16 octombrie 1854 într-o familie protestantă cu un oarecare renume. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era o poetesă naţionalistă irlandeză de succes, mai cunoscută ca Speranza. Tatăl lui, Sir Williams Romert Wills Wilde, era un reputat chirurg otorinolaringolog care scrisese şi câteva cărţi despre folclorul irlandez şi arheologia irlandeză şi conducea un centru de asistenţă pentru indigeni. Pe lângă tânărul Oscar, familia Wilde mai avea doi copii: William, băiatul cel mare şi Isola, fetiţa cea mai mică pe care Oscar o adora.

Oscar a avut parte de o copilărie senină şi fericită, fără incidente notabile, în afară de năzbâtiile obişnuite ale unui copil. Timp de nouă ani a fost educat de mama sa, iar tânărul Wilde a profitat în copilărie şi în tinereţe de întrunirile literare pe care le organiza aceasta în salonul ei, devenind curând pasionat el însuşi de lectură.

Între 1864 şi 1871 a studiat la Port Royal School. În această perioadă s-a stins din viaţa iubita lui surioară, iar Oscar a găsit o modalitate unică de a-şi exprima durerea: a scris o poezie pe care a intitulat-o Requiescat.

Între 1871 şi 1874, Wilde a studiat la secţia clasică de la Trinity College din Dublin unde a primit o medalie de aur Berkeley pentru rezultatele la învăţătură şi pentru lucrările despre autorii greci.

Notele primite i-au permis să obţină o bursă şi a intrat la Magdalen College din Oxford, unde a rămas până în 1878. În timpul studiilor universitare a avut parte de clipe fericite, dar şi de momente amare. O lovitură puternică a constituit-o moartea tatălui său, survenită în 1876. Doi ani mai târziu a obţinut o recompensă promiţătoare pentru eforturile lui, premiul Oxford Newdigate pentru poemul Ravenna. A obţinut diploma şi licenţa în arte cu cele mai bune calificative.

Dar Wilde nu a făcut niciodată parte dintre cei care pierd timpul şi, în timp ce studia la universitate, a întreprins mai multe călătorii în diverse ţări, pentru a cunoaşte ambianţa de acolo, pentru a asista la conferinţe şi pentru a publica în fel de fel de reviste. Oscar Wilde a fost în Italia şi în Grecia în 1877, iar în 1881 şi-a publicat prima carte, intitulată Poezii, după care a urmat prima lui piesă de teatru, Vera sau nihiliştii.

La Oxford, prin vestimentaţia şi prin comportamentul său, Wilde şi-a câştigat renumele de cel mai excentric student care a păşit vreodată pragul universităţii.

Profesorii, văzând cum se comportă, au ajuns la concluzia că nu era pregătit pentru aulele universitare şi că, dincolo de inteligenţa lui muşcătoare, băiatul acela, care se îmbrăca cu nişte pantaloni de călărie de catifea şi purta o pălărie cu boruri largi, trebuia să fie tare prostănac. Aşa că au decis să-l pună la încercare. Într-o zi, la unul din examenele de greacă, l-au pus să traducă capitolul 27 din Faptele Apostolilor. Surpriza profesorilor a fost mare când au descoperit nu numai că traducerea era absolut perfectă, dar, când l-au întrebat cum a procedat, Wilde le-a spus să tacă, pentru că voia să ştie cum s-a terminat povestea.

După ce şi-a încheiat studiile universitare, Oscar s-a întors la Dublin, împreună cu mama sa şi cu fratele său, William. Acolo a cunoscut-o pe frumoasa Florence Balcome şi s-a îndrăgostit nebuneşte de ea; tânăra nu numai că nu împărtăşea sentimentele lui Wilde, dar a şi început o relaţie cu Bram Stoker. Aflând acest lucru, Oscar s-a dus la iubita sa şi i-a jurat că va părăsi Irlanda dacă nu pune capăt imediat acelei relaţii. Din păcate, Wilde a trebuit să-şi respecte jurământul şi a părăsit în acelaşi an Irlanda, unde nu a mai revenit apoi decât de două ori, în interes de afaceri.

Wilde a călătorit în Statele Unite şi în Canada, unde a ţinut o serie de conferinţe despre estetică, în care susţinea ceea ce numea el "arta pentru artă". În timp ce se afla la New York, a avut loc premiera piesei sale Vera sau nihiliştii. Wilde îşi avea criticii lui, dar îşi alcătuise şi un grup de adepţi, datorită modului de viaţă boem din timpul studiilor universitare.

Întors din America, lui Oscar încă nu-i venea să creadă ceea ce trăise acolo. Deşi avusese un succes enorm cu conferinţele lui, îi asigura pe toţi că fusese în Vulgaria, într-un teritoriu populat de oameni vulgari. Susţinea că aceştia îşi etalau în mod ostentativ bogăţia şi erau în stare să cheltuiască sume mari de bani, dar nu aveau nici cea mai mică idee despre ce este bunul gust sau frumosul.

Atitudinile şi comportamentul lui Oscar nu erau deloc în pas cu epoca sa; era sublim şi adesea excentric. Gusturile lui în materie de decoraţie interioară subliniau tot ceea ce făcea să-i tresalte simţurile. Casa lui era împodobită cu tot felul de obiecte de artă: pene de păun, pălării de floarea soarelui, porţelanuri de China... Nimic din ceea ce se putea întâlni la vremea respectivă în casa unui om cu statutul lui social.

După ce s-a întors din Statele Unite, Oscar Wilde a susţinut mai multe conferinţe în oraşele britanice, după care a plecat în Franţa. În ambele ţări a fost primit incredibil de bine, în Franţa a legat prietenii cu marii scriitori ai vremii şi mai ales cu Paul Verlaine, poet francez aparţinând curentului simbolist.

Mulţi dintre prietenii lui îl considerau încă de pe atunci un prototip al bărbatului modern, cu mintea în permanentă efervescenţă, plin de contradicţii, dar capabil, cu toate acestea, să creeze opere dintre cele mai impresionante.

La Londra a făcut cunoştinţă cu fiica lui Horace Lloyd, consilierul reginei. Aceasta se numea Constance, iar Wilde a început să-i facă curte cu insinuări şi complimente. La una din conferinţele lui de la Dublin, ţinută la teatrul Gaiety, scriitorul a decis că era momentul să ia frânele în mână şi a cerut-o de soţie pe Constance, care a acceptat imediat din toată inima.

Constance era o femeie bogată şi zestrea ei i-a permis lui Wilde să renunţe la îndatoririle de profesor şi să se dedice total scrisului. S-au mutat împreună într-o căsuţă, căci puteau să trăiască din banii ei şi din ceea ce câştiga el cu scrierile literare. Cei doi au avut doi copii: în iunie 1885 s-a născut Cyril, iar în noiembrie 1886 Vyvyan.

Wilde continua să fie preocupat de aspectul lumii din epoca sa. În timpul călătoriilor sale în străinătate, îşi dăduse seama că femeile acceptă foarte binevoitoare orice sfaturi referitoare la amenajarea căminului lor, pentru ca acesta să devină mai primitor şi mai plăcut. Urmând această linie şi inventând un stil nou şi foarte modern, Oscar Wilde a publicat revista Woman's World (Lumea femeii) între 1887-1889.

În calitatea lui de tată de familie, Wilde s-a preocupat de educaţia morală şi etică a copiilor săi. Fiind un critic vehement al ipocriziei epocii sale, în 1888 Oscar Wilde a scris o carte dedicată copiilor săi, intitulată Principele fericit, în care, departe de a-şi etala ca de obicei ironia, cinismul şi dragostea pentru plăceri, subliniază valorile interioare, care trebuie cultivate pentru a se asigura fericirea individului.

Dar de cel mai mare succes s-a bucurat talentul lui de a înfiera ipocrizia contemporanilor săi. Printre operele pe care le-a publicat, una dintre cele mai aspru criticate - dar şi cele mai apreciate pentru valoarea sa de critică tulburătoare la adresa puritanismului societăţii - a fost romanul publicat iniţial sub formă de fascicule: Portretul lui Dorian Gray.

Acest roman, devenit o operă clasică a zilelor noastre, ecranizată de nenumărate ori, i-a adus lui Wilde la vremea respectivă nenumărate critici dure şi acuzaţii, căci vedeau în el tema lui Faust reconvertit în păcatul cărnii şi al viciului, atunci când Wilde critica mai mult măştile, minciunile şi falsitatea societăţii sale, decât unele plăceri pe care le considera nevinovate, atunci când sunt trăite din plin şi cu inima şi cu capul. Aşa cum spunea un înţelept: "Oamenii îşi fac rău prin minciuni."

Faima lui a crescut brusc, iar piesele Ce înseamnă să fii onest şi Salomeea i-au adus aprecieri fantastic de elogioase atât din partea criticii, cât şi a publicului, ceea ce i-a câştigat un prestigiu şi mai mare în societate. Dialogurile din ambele piese erau atât de vii şi atât de pline de ironie, încât oamenii se delectau folosindu-le inclusiv ca să râdă de ei înşişi. În piesa Ce înseamnă să fii onest a introdus chiar şi o frază pe care o rostise lord Darnley în timpul priveghiului părinţilor săi, morţi amândoi într-un incendiu: "Să-ţi pierzi tatăl sau mama este o nenorocire, dar să-i pierzi pe amândoi în acelaşi timp poate părea o neglijenţă."

Oscar Wilde a devenit foarte cunoscut şi a început să frecventeze cercurile cele mai selecte. Îmbrăcămintea lui, manierele şi gusturile sale erau printre cele mai extravagante şi mai discutate la seratele la care lua parte. În Arthur & George de Julian Barnes, Arthur Conan Doyle aminteşte o întâmplare referitoare la Wilde, de care nu suntem siguri că este adevărată.


A dus o viaţă fără înfrânări şi nu a pregetat niciodată să se bucure de ceea ce îşi dorea. Lozinca lui era următoarea: "Singura modalitate de a te elibera de o tentaţie este să te laşi în voia ei," expresie pe care a folosit-o şi în Portretul lui Dorian Gray. Dar prin aceasta nu dorea să spună că este permis să fie corupt sufletul, aşa cum se întâmplă în roman, ci că trebuie să permitem spiritului să se bucure de ceea ce îşi doreşte, pentru că dorinţa refulată slăbeşte spiritul şi să ne satisfacem trupul, pentru ca sufletul să se întărească în frumuseţea sa.

Cu aceasta se delecta Wilde, cu frumosul. În căutările sale, Oscar Wilde s-a înconjurat de persoane precum Paul Verlaine, pe care îl cunoscuse în Franţa, şi de alţi scriitori francezi de prestigiu, ca Alphonse Daudet şi Victor Hugo.

Influenţat de Walter Pater - scriitor şi istoric de artă englez - Wilde a reflectat la importanţa artei în viaţă şi a ajuns la concluzia că "arta este cât se poate de inutilă". Prin aceasta dorea să spună că arta trebuie văzută ca un scop în sine şi nu ca un mijloc, pentru că nu pretinde să servească la nimic altceva decât ei înseşi, de unde şi postulatul pe care îl susţinea, "arta pentru artă".

Wilde a fost unul din principalii reprezentanţi ai mişcării estetice din toată Marea Britanie, iar aforismele şi frazele lui muşcătoare se răspândeau ca fulgerul.

Era vestit prin comportamentul nonconformist pe care îl avusese la universitate: atitudinea languroasă, vestimentaţia exagerată, părul lung, dispreţul pentru sporturile "masculine", prin faptul că îşi împodobea locuinţa cu pene, liliac şi porţelan erotic - motive pentru care fusese luat în râs în nenumărate ocazii - se transformase într-un look recunoscut în anumite segmente ale societăţii.

Datorită lui, Gilbert şi Sullivan au compus în 1881 opereta Patience, ridiculizând noua orientare estetică reprezentată de Wilde. În această perioadă a fost invitat să ţină câteva conferinţe la New York, datorită răsunetului de care se bucura opereta.

Wilde a fost deosebit şi în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea politicii, iar în lucrarea sa Sufletul omului în socialism a arătat că sprijină un anumit tip de socialism anarhist, în perfectă concordanţă cu modul lui de viaţă şi de simţire.

Când îi studiem viaţa şi îi citim scrierile, atât operele literare, cât şi nenumăratele fraze şi aforisme rămase de la el, înţelegem clar următorul mesaj: Wilde ne invita să trăim viaţa ca şi când aceasta ar fi fost o operă de artă. Scriitorul îmbină lumea visurilor cu cea a realităţii, imaginaţia cu raţiunea, simţurile cu mintea. Şi ne oferă posibilitatea de a traversa această punte pentru a ne bucura de ceea ce este în interiorul nostru, de a ne evoca frumuseţea şi de a o plăsmui în lume. Wilde ne îndemna să ducem până la capăt visurile în care credem cu adevărat.

Pentru Oscar, artistul avea un angajament faţă de arta sa şi faţă de publicul său. Nu exista, de pildă, carte morală sau imorală, ci numai scrisă bine sau scrisă prost. Artistul, sentimentele acestuia, singurătatea şi suferinţele lui nu erau abordate pentru a fi transformate în obiecte utile societăţii, ci pentru a crea opere de artă care, prin frumuseţea sau prin caracterul lor să producă un efect asupra spectatorului şi să poată îmbunătăţi lumea. Arta poate fi un instrument social, poate ajuta la schimbarea lucrurilor şi Wilde privea toate acele chipuri aparent satisfăcute care ascundeau suflete pline de amărăciune sau corupte şi se gândea că frumuseţea artei putea să le vindece, putea să îmbunătăţească ceva, putea să-i ajute pe unii să deschidă ochii.

Wilde vedea că uneori artistul era condamnat ca şi când ar fi fost un criminal pentru că trăia în interiorul limitelor societăţii. Mulţi erau rebeli la fel ca şi el şi din acest motiv erau respinşi, ba chiar şi marginalizaţi, dar ştia că burghezia trăieşte la fel, chiar dacă uneori pe ascuns şi nu avea de înfruntat decât propriile critici.

Scriitorul a început să frecventeze teatre şi baruri şi să fie recunoscut alături de personalităţi de talia lui George Bernard Shaw - scriitor irlandez care a obţinut premiul Nobel pentru literatură în anul 1925 - de Henry Wadsworth Longfellow, poet american, sau de Walt Whitman, poet, ziarist, eseist şi umanist american.

Pentru Oscar Wilde, epoca pe care o trăia era atât de urâtă, că arta nu putea s-o imite, astfel că s-a cufundat în estetismul său exagerat, în dandismul lui specific şi în plăcerile hedoniste.

Oscar Wilde nu s-a sfiit niciodată să cheltuiască din plin ca să-şi satisfacă dorinţele. Pentru ce există banii, dacă nu ca să ne bucurăm de ei? spunea el. La Londra există un muzeu unde se păstrează facturile de la restaurante şi hoteluri, precum şi mii de obiecte care i-au aparţinut lui Oscar Wilde şi care confirmă modul lui de viaţă ostentativ. Scriitorul se desfăta cu stridii şi trufe, dar, în timp ce se afla la Grand Hotel Voltaire din Franţa, mânca în fiecare seară trei ouă fierte cu fasole şi salată. Lux şi simplitate.

O altă excentricitate a lui era să-şi schimbe comportamentul în funcţie de lucrarea pe care o scria în momentul respectiv. Astfel, când era preocupat de Ducesa de Padova, se îmbrăca în fiecare seară cu un halat şi cerea să i se servească o sticlă de coniac în timp ce privea Sena. Dar hedonismul lui Wilde mai avea un aspect: dorea să critice societatea şi, în acelaşi timp, să atragă atenţia asupra lui, pentru ca lumea să-l admire. În plus, vedea în spiritul rebel prima virtute a omului.

În 1895, când Oscar Wilde era în culmea carierei sale, a făcut cunoştinţă cu lordul Alfred Douglas, supranumit şi Bosie, poreclă pe care i-o dăduse mama lui. Mulţi oameni spuneau despre Wilde că era un juisor, un amestec de înger şi demon încătuşat într-un trup de bărbat, dar nimeni nu-şi dăduse seama de imensa capacitate de a iubi pe care o poseda.

Oscar Wilde l-a cunoscut pe lordul Alfred la o serată şi a simţit imediat că în acel tânăr era ceva ce căutase întotdeauna, poate frumuseţea despre care vorbea întruna. Cert este că toţi contemporanii îl descriau pe lordul Alfred Douglas ca pe un tânăr cu chip angelic, de o frumuseţe sublimă, aproape de copil, în ciuda vârstei pe care o avea. Wilde a început o conversaţie cu el şi din acel moment l-a invitat mereu la masă, la teatru, i-a făcut cadou lucrările lui cu dedicaţie...

Când tatăl lordului Alfred Douglas, marchiz de Queensberry, a aflat de la alte persoane ce se întâmplă şi i-a văzut pe cei doi împreună la masă, n-a suportat această imagine - căci numai aceasta conta. I-a lăsat lui Wilde la clubul acestuia un bilet, în care îl acuza că este sodomit. Lordul Alfred a aţâţat şi mai mult lucrurile, l-a îndemnat pe Wilde să-l înfrunte pe tatăl său şi şi-a bătut joc de acesta în faţa acuzaţiilor, ceea ce a înrăutăţit şi mai mult lucrurile. În general, trebuie spus că să încerci să pedepseşti un om care crease regulile boxului nu era o idee tocmai bună.

Oscar Wilde a fost denunţat, judecat şi condamnat la doi de muncă forţată în 1895. În timpul procesului, s-a prezentat o scrisoare din partea lordului Alfred drept probă şi, după ce i s-a citit conţinutul, a fost întrebat: "Recunoaşteţi că această scrisoare are un conţinut imoral?" la care Wilde a răspuns, mereu ironic: "Mai rău, este prost scrisă."

Soţia lui Wilde, Constance, s-a văzut nevoită să-şi schimbe numele, şi pe al ei şi pe al copiilor, din cauza întorsăturii pe care o luaseră lucrurile. Deşi nu s-a despărţit niciodată legal de soţul ei, Oscar a fost nevoit să renunţe la autoritatea paternă asupra copiilor săi.

Şederea în închisoare l-a distrus economic pe scriitor şi văzându-se părăsit de familie, de prieteni, inclusiv de cel care fusese cauza condamnării sale, a simţit că îi slăbeşte şi spiritul. Dar opera lui literară a beneficiat din plin de această perioadă.

La începutul anului 1897, Wilde a scris De Profundis, în care îşi descrie experienţa din închisoare sub forma unei scrisori către lordul Alfred Douglas, prin regretul de a fi petrecut tot acel timp împreună cu el. În această scrisoare, plină de patimă şi de frustrare, găsim una dintre cele mai intense iubiri din istorie, plină de lux şi sofisticare, deşi încheiată cu un sfârşit dureros.

Spre sfârşitul perioadei de detenţie, pornind de la sentimentele pe care i le descătuşase spânzurarea unui tovarăş, a scris The Ballad of Reading Gaol (Balada închisorii din Reading).

În 1897, Oscar Wilde a fost eliberat din închisoare. Ostracizat de societatea engleză, s-a mutat la Paris şi şi-a schimbat numele în Sebastian Melmoth. Sănătatea lui nu a mai fost niciodată aceeaşi ca mai înainte, în schimb simţul umorului i-a revenit. Spre sfârşitul vieţii a trecut la catolicism, convertit de un preot irlandez.

La 30 noiembrie 1900, Sebastian Melmoth, numit într-o altă viaţă Oscar Wilde, s-a stins din viaţă la Paris. Nu există un consens cu privire la care au fost ultimele lui cuvinte. Unii susţin că a criticat tapetul de hârtie din camera sa, care îi displăcea. Alţii afirmă că sfârşitul a fost în concordanţă cu vechiul Oscar Wilde, căci, pe patul de moarte, sorbind dintr-o cupă de şampanie ar fi spus: "Mor aşa cum am trăit, mai presus de posibilităţile mele."

Rămăşiţele pământeşti ale lui Oscar Wilde se odihnesc în cimitirul Père Lachaise, iar pe mormântul lui putem citi următoarele versuri din Balada închisorii din Reading:

Ani la rând, numele lui a purtat stigmatul impus de ai săi, umbra societăţii victoriene a crescut deasupra lui. Dar astăzi operele lui sunt adevărate comori ale literaturii universale şi ne prosternăm în faţa artistului şi a criticului societăţii care le-a dat naştere.

Un om care ne-a învăţat că frumuseţea, atât cea interioară, cât şi cea exterioară, este făcută pentru a ne bucura de ea, iar dacă ne refuzăm pasiunile şi bucuria, este ca şi când ne-am smulge aripile, iar visurile sunt făcute pentru a fi trăite.