Trei pagini de păcate

Bine protejată sub pilota de puf, Ramona stă nemişcată. Încearcă să dibuiască printre draperiile bine trase dacă s-a luminat de ziua sau nu. De la o vreme se tot trezeşte pe la dimineaţa şi nu reuşeşte să adoarmă la loc. Stă aşa o vreme fără să se gândească la nimic. Doar ascultă ţăcănitul ceasului de mână de pe birou şi liniştea.

Scoate în cele din urmă mâna din culcuşul cald şi pipăie pe lângă pat, după telefon. Trei patruzeci şi şapte. Cu grijă să nu îşi trezească bărbatul, se suceşte uşor, cât să îl vadă cum doarme pe o parte, cu palma stângă pe capul ei. Îi dă aşa, o linişte, mâna lui lipită de părul ei. E om bun... Se trage mai aproape, să îşi lipească omoplaţii dureroşi de căldura lui. Se roagă, poate o mai ia somnul.
Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Păstorule şi Mielule, Care ai ridicat păcatul lumii şi ai iertat datoria celor doi datornici şi femeii celei păcătoase i-ai dăruit iertare păcatelor ei"..."... Ramona se opreşte. Beleşte ochii mari prin întuneric. Respiră greu. "Ce păcate? Care păcate?! Ce am făcut?... "Cel ce ai dăruit vindecare slăbănogului împreună cu iertarea păcatelor lui, Însuţi, Stăpâne, uşurează, lasă, iartă păcatele, nelegiuirile, greşalele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele cu călcare de poruncă şi cu neascultare..." Trebuie să găsească păcatul ăla, să şi-l asume, să se ducă la preot şi să îşi ceară iertare. Să dea de pomană, să scrie acatiste sau ce o mai spune ăla să facă. Trebuie să se împace cu Dumnezeu, de dragul copilului pe care îl au împreună.

Durerea a apărut odată cu copilul. Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, căci tu eşti mântuirea neamului creştinesc... Trează acum de-a binelea, Ramona stă la căldură şi se tot gândeşte: poate că psihanalistul ăla celebru, ăla care are cartea aia cu coperţi albastre şi fluturaşi verzui pe ea are dreptate. Cică s-ar încovriga ceva înăuntrul meu, o parte a psihicului meu vrea să recapete poziţia intrauterină; chiar aşa spune: "o parte a psihicului femeii vrea să recapete poziţia intrauterină, să poată vindeca copilul bolnav". Aşa spune în carte. Nu degeaba o fi el celebru! Şi american pe deasupra!... Degeaba zice doctorul să nu mai citesc porcării din-astea americane, că cică sunt la fel de valabile precum cititul în cafea... am avut noroc de doctor bun. Alţii nu îţi dau reţete aşa, cu una cu două. El îmi tot scrie reţetele astea de flamexin. Cred că îi e milă de mine. Asta trebuie să fie. Îi e milă de mine. Flamexinul mă protejează de durerile astea de spate. Îi e milă de mine, clar. Ridică cu grijă mâna grea, de bărbat, de pe coastele sale. Trage aer adânc în piept şi respiră de câteva ori, ca după efort. Un singur bărbat am avut, pe ăsta! Pentru ce păcate mă pedepseşti? Şi cum, Doamne, îţi măsori puterile cu mine? Şi dacă pe curva aia ai iertat-o, pe mine nu? Dar câţi bărbaţi am futut eu de a trebuit să mă pedepseşti aşa? Şi dacă tot aveai de pedepsit, de ce nu m-ai lovit pe mine, de ce copilul?... Cum? Aşa spui! Păi da, dacă aşa spui, aşa e. Cine sunt eu să mă cert cu tine, Doamne? Respiră greu, astmatic şi continuă rugăciunea în şoaptă: Şi femeii celei păcătoase i-ai dăruit iertare păcatelor ei, Cel ce ai dăruit vindecare slăbănogului împreună cu iertarea păcatelor lui, Însuţi, Stăpâne, uşurează, lasă, iartă păcatele, nelegiuirile, greşalele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele cu călcare de poruncă şi cu neascultare, ce s-au făcut de robii Tăi aceştia... Cele cu ştiinţă şi cele fără de ştiinţă... fără de ştiinţă... multe!"

Bărbatul tuşeşte sec prin somn şi se întoarce cu faţa la perete. Femeia stă şi îl ascultă o vreme cum respiră adânc şi liniştit şi simte cum îi urcă valuri de ură ca furnicile prin picioare. Şi omul ăsta al meu doarme lângă mine fără nicio greaţă. Cum poate să doarmă aşa, asta nu pricep! Îmi vine să îl strâng de gât, să-i pun o pernă pe faţă, ca-n filme sau, şi mai bine! să mă aşez deasupra, ca şi cum aş vrea să facem dragoste şi apoi să îi crăp capul ăla de prost cu ceva! Să îi văd mirarea şi disperarea în ochii ăia injectaţi de somn! Doarme ca o bovină după munca câmpului în timp ce eu mă perpelesc singură, fără să pot închide ochii toată noaptea. Ce îi pasă lui?! Mai are şi tupeul să spună: "ştiu ce simţi, lasă, o să treacă!" Cine o să treacă, măăăăăă?! Mă-ta la groapă o să treacă, nenorocitule! Ştii tu cum e mă, să ai un copil în tine şi să nu ştii ce să faci cu el ca să trăiască?! Ştii cum e să nu vrei să îl naşti numai ca să îl ştii că e bine acolo, înăuntrul tău?! Ştii cum e să trăieşti aşa, cu gândul ăsta că există o secundă, o nenorocită de futută de secundă în miliardele şi catralioanele de secunde ale lumii în care ai făcut ceva care ţi-a nenorocit copilul?! Ştiiiii??? Nu ştie, normal! Că dacă ar şti, nu ar dormi ca boul lângă ea, în timp ce ea e vai de curu' ei, nopţi la rând, fără să doarmă. Şi când adoarme, visează numai copii morţi, copii bolnavi, copii fără mâini şi fără picioare; visează copii în bălţi de sânge sau copii care plâng din coşciuge mici, mititele în timp ce sunt duşi la groapă; copii care se roagă şi plâng şi îşi imploră părinţii să nu îi bage în groapă dar pe care nu îi aude nimeni. Părinţii lor îşi văd mai departe de îngropăciune, plâng în batiste cu bănuţ legat la capăt, oamenii şuşotesc şi dau din cap înspre bieţii părinţi, colegii şi vecinii stau mai la o parte şi aşteaptă să se termine slujba, să plece la treburile lor, la vieţile lor pe care necazul le-a ocolit de data asta. Toată lumea stă în jurul gropii mici şi nimeni nu aude copilul cum imploră. Numai eu îl aud, îl aud şi mă duc la mă-sa şi o zdruncin de umeri şi îi spun: nebuno, scoate copilul de acolo, nu vezi că e viu, nu îl auzi cum plânge şi strigă "mama"? Şi mă-sa e moale sub ghearele mele, e ca o cârpă şi parcă nici nu aude ce îi spun. Şi mă duc la ta-su, la ta-su cu barbă crescută de doliu şi încep să mă rog de el ca o curvă, mă undui pe lângă el şi îi mângâi mâna cu care îşi şterge mucii şi lacrimile, dau din gene şi mă uit în ochii lui, îmi aplec capul uşor înspre el, cât să îmi simtă mirosul părului proaspăt spălat şi îi şoptesc: hai, fii băiat cuminte şi ajută-mă să scot copilul ăla din groapă, nu îl auzi cum plânge sărăcuţul, vrea la mă-sa, nici măcar nu e mort... Şi ta-su se uită la mine, are faţa de piatră, numai pantalonii i s-au ridicat niţel în faţă, e chestie de instinct, nu e vina lui, dar şi ăsta parcă e surd şi orb şi mut şi mă apucă disperarea; copilul se aude acum din ce în ce mai slab, au început să arunce pământ peste el, popa mormăie, oamenii mai de pe margini au început să o ia uşor înspre ieşire; eu cad grămadă peste moviliţa aia de pământ, îmi pun urechea să văd dacă se mai aude, parcă a tăcut acum, s-o fi liniştit săracul; pământul miroase a râme şi simt în burtă cum mă loveşte ceva. E copilul, e copilul meu, ăla care creşte înăuntru, al meu e bine, l-am pus acolo, înăuntru, la păstrare, de al meu nu se atinge nimeni! Nimeni nu are voie să mi-l scoată de acolo până nu spun eu! Al meu creşte întreg, nu umblă nimeni între picioarele mele până nu spun eu că s-a vindecat de tot şi e gata să poată ieşi, chiar dacă am să îl nasc la şapte ani, ce, nu s-au mai auzit cazuri? Sigur că s-au auzit! Mamele au puterea asta de a-şi vindeca copiii bolnavi în pântece, e lucru ştiut!

Ramona respiră scurt şi cu greutate, ca şi cum ar plânge mut. Tremură şi transpiră rece. Îşi dă seama că a aţipit o vreme şi iar a visat urât, pentru că afară se aud deja primele vrăbii.

Cu gesturi precaute, să nu îl trezească, Ramona se scoală şi coboară din pat. Simte sub tălpile călduţe covorul moale, de culoarea untului; cu paşi mărunţi şi moi o ia înspre baie. "Băga-mi-aş!", scuipă printre dinţi, călcând pe o piesă de lego. Îşi aminteşte însă un sfat pe care îl citise tot în cartea celebrului psihanalist: iartă pe cei ce ţi-au greşit; adu-ţi aminte de ei, de ce ţi-au făcut, simte-ţi supărarea şi furia, apoi îndepărteaz-o şi spune: te iert. Aşa că Ramona culege piesa de lego de pe jos şi o aşezase pe noptieră, alături de sticluţa de parfum. Intră în baie. Urăşte să se aşeze pe capacul toaletei rece; se aşează îmbrăcată cât să îl încălzească puţin. Îşi freacă apoi dinţii cu pastă de dinţi, privind în gol... Scuipă în chiuvetă, foarte aproape de scurgere, se şterge pe mâini şi şterge cu puţină hârtie igienică stropii rămaşi pe cele două robinete cromate, zâmbind ciudat femeii din oglindă.

Intră în bucătăria cu miros de prăjeala. Singură, Ramona îşi numără în gând păcatele. Se simte încă vag mirosul de chifteluţe prăjite aseară; preferatele soţului. Ridică un şerveţel de pe castronul în care au mai rămas câteva şi muşcă zdravăn dintr-una. În bucătărie e răcoare. Peste cămaşa de noapte subţire, din saten, cu breteluţe subţiri, cea mai sexy pe care o are (încercase să fac sex aseară) aruncă un pulover cam deşirat, de mohair şi îşi trage în picioare nişte şosete flauşate lăsate de copii prin hol. Mai ia o gură de chiftea, pune de cafea şi se aşează la masă.

În semi-întunericul bucătăriei, luminată chior de un felinar din faţa blocului, se aude numai fâsâitul gazului sub ibric şi, din când în când, pocnetul scurt al vreunei ţevi. Caloriferele sunt fierbinţi pentru că ea e friguroasă şi tremură uneori chiar şi vara, pe înserat. Afară e frig şi încă devreme. Ramona aşteaptă să fiarbă apa şi se gândeşte; priveşte pe geam. E un vecin în blocul de vizavi care mereu e treaz la ora asta. "Ce-o fi şi în sufletul lui, săracul..."

Îşi face o ţigară şi gândul la secunda aia revine. E convinsă că e un păcat, un păcat mare, de care nu îşi aminteşte şi pentru care a pedepsit-o Dumnezeu. Murmură uşor: "Cel ce ai dăruit vindecare slăbănogului împreună cu iertarea păcatelor lui, Însuţi, Stăpâne, uşurează, lasă, iartă păcatele, nelegiuirile, greşalele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele cu călcare de poruncă şi cu neascultare..." Un gând, un gest, ceva care a durat o secundă, dar care L-a supărat tare. Altfel nu îşi explică. Nu pricepe cum cineva, care îşi spune Tată, poate face aşa ceva copiilor lui. Asta nu înţelege ea, oricât de mult încearcă.

Alunecă cu şosetele pe gresia curata dinspre aragaz spre dulapul în care ţine cutia cu cafea, apoi spre sertarul cu linguriţe. Zgribulită sub puloverul deşirat pipăie în semi-întuneric după nişte foi, pe frigider. Îi place liniştea de la ora asta. Închide cu grijă uşa să nu intre fumul în casă şi fumează, mestecând chiftele. Se tot gândeşte la secunda aia cu păcatul. Fumatul e un păcat? Este. Fumatul este un păcat. Cafeaua e un păcat? Şi asta este. Îşi mai aprinde o ţigară. Fumatul e un păcat mic. Tot nu pricepe. Mai bine să le scrie pe toate. Să nu rateze niciunul. Trage trei linii cam strâmbe pe prima foaie şi scrie deasupra fiecărei coloane formate: PĂCATE MICI. PĂCATE MARI. PĂCATE CAPITALE. PĂCATE DE CARE NU ÎMI AMINTESC.

"Fumez". "Înjur". "Îmi urăsc soacra" Aici face o săgeată către ultima coloană. Nu mai ştie de la ce s-au certat. Trebuie să îşi amintească. "Ia mai dă-o-n pizda mă-sii, că nici ea nu e uşa de biserică!" Taie totul cu o linie îngroşată.

Continuă cu calm: am furat o pereche de cercei când aveam şasea ani. Zâmbeşte. Îi are şi acum în ochi - galbeni, cu pietricele. Era la un parastas cu bunică-sa şi se plictisea. Cotrobăia prin dulapurile moartei aşteptând să plece acasă. I-a găsit într-o cutie, s-a probat cu ei în oglinda şifonierului. I-a băgat în buzunar. Era îmbrăcată în nişte raiaţi mov, primiţi de pomană de la o vară mai mare. Oribili.

Scrie pe prima coloană: am furat. Ce a mai furat, oare?... Nu a mai furat nimic. Trece mai departe. Nu reuşeşte să îşi mai amintească nimic până prin adolescenţă, nici lucru de furat, nici un alt păcat. Scrie pe ultima coloană, cea cu PĂCATE DE CARE NU ÎMI MAI AMINTESC: toată copilăria.

Umple apoi rânduri întregi, uşor strâmbe, sub primele trei coloane: am minţit că merg la meditaţii şi am păstrat banii; am băut vodcă; am plecat la munte fără să le spun alor mei... Ramona zâmbeşte şi îşi aminte toţi anii de liceu. Ce mişto era atunci! Mama, şi cum credea că o să rupă lumea în două când o să reuşească să plece de-acasă! Îşi aminteşte de prieteni, de petreceri, de beţii, de cum stăteau de vorbă până la cinci dimineaţa bând vin din bidoane de plastic. Făceau planuri, râdeau şi nu le pasă nici de greşeală, nici de lume pentru că râdeau şi erau tineri şi fără de păcate şi plini de vise; şi visele astea încet, încet s-au dus şi altele au rămas şi s-au transformat în familii şi prieteni noi. Şi uneori a fost greu, mai ales când erau la început şi nu prea ştiau cu ce se mănâncă cuvântul ăsta "familie" sau când nu ştiau cum să reuşească să pună şi ei parchet ca alţii sau să îşi facă o vacanţă măcar în Bulgaria dar până la urmă au învăţat, aşa cum s-au învăţat unul cu altul, aşa cum au învăţat să uite că a mai fost o dată un copil, da, a mai fost o dată un copil, a fost de mult de tot, înainte de nuntă şi cum ar fi putut păstra copilul ăla, cum să se poată duce acasă la ta-su să zică sunt gravidă, nu pot să termin facultatea? Cum să te poţi duce acasă cu burta la gură, aşa că au învăţat să trăiască şi cu asta, oricine ar fi procedat la fel, oricine ar fi făcut la fel, oricine ar fi ales facultatea în locul copilului, aşa erau vremurile atunci, erau tineri şi îşi făceau planuri de viitor. Şi de unele planuri nu s-a ales mai nimic, de altele au şi uitat, deşi unele chiar s-au împlinit, de exemplu bucătărioara asta, cât a visat-o, o bucătărie cochetă de lemn închis la culoare şi cu spoturi mici deasupra bufetului; da, asta şi să vadă Parisul, oraşul îndrăgostiţilor, deşi erau cam bătrâni şi cam neîndrăgostiţi când l-au văzut şi ce dacă, tot a fost frumos, s-au plimbat şi au făcut chiar şi dragoste. Păcat că nu au putut sta mai mult, păcat că au fost o singură dată, păcat că după ce s-au întors s-au certat rău de tot şi ea i-a spus prima dată atunci cât de mult îl urăşte şi că ar vrea să îl vadă mort, cu spume la gură; păcat de tot Parisul şi toţi banii cheltuiţi doar ca să se întoarcă acasă şi să se certe aşa de rău şi lui să i se albească buzele când a auzit-o spunându-i că l-ar vrea mort şi cu spume la gură şi păcat că el atunci a ridicat o dată mâna grea şi a izbit-o peste ochi de a dat-o cu capul de peretele din spate, scuipându-i printre dinţi "fir-ai tu să fi de proastă cu copilul tău cu tot!"; păcat, păcat că el nu a înţeles că ei îi era de fapt dor de Paris şi de el şi de liniştea aia şi nici ea nu a ştiut că el se împrumutase de bani mulţi la un coleg pentru Parisul ăla şi că pe ea o minţise că pusese deoparte. Păcat că după aia nu au mai plecat niciodată din ţară dar şi aici au fost fericiţi, au apartamentul ăsta şi el are serviciu şi uneori îi aduce chiar flori şi sâmbăta beau câte un vin şi se uită la oameni, din balcon.

E fum în bucătăria mică de lemn maro şi afară s-a luminat de ziuă. Trei pagini de păcate, rânduri întregi, uşor strâmbe, o cană de cafea şi punguţa cu tutun stau dinaintea ei pe masă când uşa se deschide uşor. Femeia ridică uşor mâna de pe foaie şi zâmbeşte. În cadrul uşii stă un bărbat tânăr, cu păr ciufulit şi barba rară, abia vizibilă. Ma-ma. Pi-pi. Ramona stinge ţigara şi iese din bucătărie, trăgând uşa după ea.