Infinitul e o gaură în inima mea

Cu toate că prefer să predau la liceu, am luat anul acesta şi o clasă de-a V-a. În prima oră ne-am cunoscut, am vorbit, punându-le apoi anumite întrebări la care ei mi-au răspuns în scris. La întrebarea: "la ce credeţi voi că ne foloseşte matematica în viaţă?", primit-am răspunsuri din imediata noastră vecinătate. Redau câteva:
- Ca să numărăm de la 1 la 1000.
- Ca să dai salariul la angajaţi.
- Ca să nu ne păcălească vânzătoarea la magazin.
- Pentru a număra banii.
- Matematica ne ajută în viaţă să aflăm resturile.
- Eu cred că matematica o întâlnim peste tot în viaţă, în fiecare colţişor, că şi viaţa e tot o socoteală.

Amintindu-mi ce răspuns sclipitor mi-a dat Sorin Şelaru, în clasa a V-a fiind, referitor la infinit, i-am întrebat cum văd ei infinitul şi unde cred că s-ar afla. Unii chiar ştiau simbolul lui, desenându-mi-l pe foaie. Cei mai mulţi au scris că infinitul e în spaţiu, dar primit-am şi răspunsuri de genul:
- Infinitul e o linie imaginară care nu poate fi măsurată cu absolut nimic.
- Infinitul se află în Arad.
- Eu cred că pot întâlni infinitul în limba română şi în dans.
- Infinitul se află în cer.
- Infinitul, pentru mine, este o gaură în inima mea.
- Infinitul este ca atunci când găseşti o mare iubire la care nu renunţi nici atunci când mori.
- Infinitul e atunci când îţi dau lacrimile de bucurie.

Rândurile lui Sorin Şelaru despre infinit, acum doi ani, pe când era de vârsta lor, au fost în alt registru, dar minunate şi ele:
"Doamna, vreau să vă întreb ceva ce cred că constă în mate. Această întrebare mă macină zilnic.
Se spune că universul nu se termină, dar dacă s-ar termina undeva, unde ar încăpea locul în care s-a terminat?
Nu cred că există infinit, decât dacă este vorba despre Puterea Lui Dumnezeu, dar se pare că şi spaţiul este infinit. Gândiţi-vă la o plajă. Nouă, oamenilor, nu ni s-ar părea prea mare, dar gândiţi-vă cum ar fi să priviţi o plajă prin ochii sau antenele unei vietăţi de dimensiuni microscopice. În acest caz, un fir de nisip ar fi cât o plajă sau chiar mai mare. Infinitul există peste tot. Nu cred că există fiinţe unicelulare, fiecare celulă e făcută dintr-un număr mare de celule, iar acestea la rândul lor dintr-un alt număr mai mare de celule şi, aşa, până şi cele mai mici creaturi sunt infinite. Întrebarea mea este dacă infinitul chiar există dintotdeauna sau dacă creşte şi se împarte în miliarde de ramuri, pe fracţiune de secundă? Cred că doar Dumnezeu ştie răspunsul la întrebarea mea.
Dar dacă omul şi-ar pune mai des întrebarea ,,ce este infinitul?", am ieşi din infinitul de întrebări pe care şi le pune, de sute de ani, rasa umană.
Dumnezeu există dinainte de timp şi dinainte de spaţiu. Dumnezeu este viu dintotdeauna şi va trăi pentru totdeauna. Dumnezeu e mai infinit ca infinitul de un infinit de ori. Dumnezeu e de un infinit de ori mai inexplicabil decât inexplicabilul în sine. Niciodată ştiinţa sau altă putere a omului nu va putea descoperi adevărata esenţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi explicat. Pur şi simplu există."

Tot Sorin, într-o polemică publică pe facebook, la o postare mai veche de-a mea, cu un domn:
"N-am zis că aţi greşit, ci doar că eu cred altceva. Poate dumneavoastră aveţi dreptate, dar, cu tot respectul, nu prea sunt convins de această teorie. Dacă infinitul e infinit, asta nu înseamnă că există un infinit de infinituri? Sau e cum aţi zis dumneavoastră şi e un singur infinit care cuprinde tot? Poate aveţi dreptate, dar fără supărare, fiecare om, în cazul meu copil, căci am 11 ani, e cu părerea lui."