Să nu le frângem aripile

În urma discuţiei cu un prieten, artist dar şi profesor universitar de matematică, am ajuns la concluzia că sistemul românesc de învăţământ îi năpăstuieşte pe anumiţi elevi. Pentru copiii care învaţă zi de zi, pentru acei copii pe care-i cunoaştem cu toţii, silitori, model, conformişti, mediocri, leneşi sau uneori lipsiţi de resurse intelectuale, lucrurile par destul de normale. Cu toate că şi aici scârţâie destule. Dar pentru copiii sclipitori, înzestraţi cu diverse haruri, mă refer în special la cei cu înclinaţii artistice, care, totodată, au probleme în a se adapta rigorilor şcolii normale, şcoala pune o presiune care striveşte făr' de milă. Aceasta din cauza îngustimii programei şcolare, menită doar a încătuşa şi-a frânge aripile unor astfel de spirite.

Oricât am căuta, rar vom găsi un poet sau vreun artist remarcabil, care să fi fost premiant, cu zece pe linie, elev model. Nu fac apologia celor care nu învaţă zi de zi şi nicidecum nu vreau să-i pun într-un con de umbră pe elevii silitori, dar am un of în privinţa acelor elevi sclipitori, elevi care nu tolerează regulile, care nu se pot limita doar la Creangă sau la Sadoveanu, care, chiar dacă nu învaţă zilnic, sunt creativi, au o imaginaţie bogată, alunecând lesne într-un absurd cu sens, elevi pe care sistemul îi poate uşor strivi, doar pentru că nu-i cântă acestuia-n struna îngustă. Da, aceştia nu vor fi olimpici la limba română, pentru că nu se pot încadra în acele norme. Poate, uneori, chiar scriu greşit gramatical, lucru pe care în mod cert şi-l vor îndrepta, dar au potenţial. Lista artiştilor repetenţi, corigenţi sau elevi aşa-zişi mediocri, e lungă şi, cu toate acestea, ce spirite mari şi câtă cunoaştere avut-au! Pe Lang Lang, la nouă ani fiind, l-au respins pentru că "nu avea talent", lui Hélène Grimaud i s-a sugerat la Conservator să se limiteze la Chopin, ca apoi să ne uimească cu profunzimea şi cu sclipirea cu care-l interpretează pe Bach sau pe Rachmaninov. Iar Eliade a rămas corigent de opt ori, chiar şi la limba română, iar la religie, cel ce avea să scrie mai târziu Istoria religiilor, se pare că de-abia trecea clasa.

Cunosc artişti, fie poeţi sau pictori, traumatizaţi realmente în şcoală; despre unul dintre aceştia, profesoara de română spunea că e pe dinafară, nu ştiu ce-ar mai spune şi azi de l-ar citi.

Un apropiat şi vechi prieten, pictor, era considerat elev problemă în generală, pentru că nu învăţa, în timp ce el, în clasa a cincea, la lumina acvariului, făcea reproduceri după Rembrandt, pe lângă schiţele pe care le gândea şi pe care le creiona de-atunci, chiar dacă profesoara de desen nu-l aprecia; în clasa a şasea, se gândea la legile universului, punându-şi mari întrebări, făcând acasă diverse experienţe din fizică, învăţând singur, de mic, anatomie, genetică, citind sau aşternând pe hârtie nenumărate gânduri. Chiar dacă nu învăţase la matematică în şcoală, o simţea într-un mod profund, un mod care i-ar pune în dificultate pe mulţi profesori de matematică. Şi totuşi niciun profesor nu i-a văzut în generală gândirea, harul sau sensibilitatea, din contră, l-au făcut să rămână cu amintiri urâte. Probabil că azi, foştii profesori se laudă că l-au avut elev.

S-ar putea ca acolo unde ni se pare că anumiţi copii bat câmpii, total în afara lecţiei, a programei şcolare, aceste câmpii să fie-n fapt nişte înălţimi pe care aceştia le cutreieră nestingheriţi şi pe care noi, profesorii, nu le putem percepe.

Bine-ar fi, de-am reuşi, ca în locul unei confortabile uniformizări, să pătrundem în universul lor, să nu-i strivim, dar mai ales să nu le zdrobim aripile.