Viaţa noastră, precum a unui fluture

După ce am citit, acum câţiva ani, Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt, dincolo de efectul tulburător pe care l-a avut asupra-mi, dincolo de reflecţiile meditative ce s-au născut imediat după lectura sa, primul gând a fost c-ar trebui studiată-n şcoală, inclusă chiar în programă.

Am tot dăruit-o, în stânga şi-n dreapta, adulţilor, dar mai ales am recomandat-o elevilor, de gimnaziu sau de liceu, de fiecare dată fiind curioasă cum au perceput-o, ce au prins din rândurile sale. Şi-adesea o citeau şi mămicile copiilor, impresionate, la rându-le, de această carte.

Mi-aduc aminte cum, acum doi ani, Sebi, un băieţel din clasa a V-a, a alergat spre mine spunându-mi:
- Doamna, am citit aseară cartea şi mi-a plăcut tare mult. Dar nu mai puteam de plâns citind rândurile pe care le-a scris Oscar, deasupra patului său, în ultimele trei zile de viaţă: "Numai Dumnezeu are voie să mă trezească".

I-am dat-o şi lui Sorin Şelaru, acum doi ani, pe când era în clasa a V-a. A citit-o pe nerăsuflate, scriindu-mi imediat apoi:
"Mulţumesc foarte mult pentru Oscar şi Tanti Roz! Am citit-o pe toată, dar recunosc că mi s-a părut foarte tristă, însă a avut şi părţi foarte vesele, clipe trăite la maxim care au transformat 12 zile în 120 de ani. Această poveste ne învaţă să trăim clipa, căci viaţa poate fi foarte lungă dar şi foarte scurtă. Mi-au plăcut foarte mult poveştile lui Tanti Roz despre cariera ei de luptătoare de wrestling, dar la sfârşit am fost cam trist când mi-am dat seama că a minţit. Povestea, deşi tragică, e o lecţie de viaţă pe care nu trebuie să o uităm. Orice fulg e unic. Dacă se topeşte, nu va mai fi altul ca el. Dar nu e important cât a trăit fulgul, ci cum a trăit. Cine ştie prin câte locuri minunate a zburat, sau cu câţi alţi fulgi s-a unit, într-un troian, ca o familie sau un grup de prieteni, plini de fulgi de nea."

Am recomandat-o şi anul acesta unor copii din clasa a V-a, iar impresiile lor, pe scurt, au fost:

Ana-Maria Stanciu: Trăieşte-ţi viaţa, nu te gândi la moarte, pentru că ea nu e o pedeapsă, ci poate că aşa a vrut Dumnezeu, nu trebuie să ne fie teamă de acel necunoscut, nu trebuie să fim laşi, nu trebuie să stăm doar cu gândul acolo.

Xenia Pasmangiu: Şi de eşti bolnav, tot trebuie să te bucuri de viaţa pe care o ai, chiar dacă ştii sau nu când vei muri, pentru că viaţa noastră este cu un rost, atâta câtă e.

Alex Roşca: Foarte frumoasă povestea, dar tristă. Nu mi-a plăcut că, la 50 de ani, Oscar a sărutat mai multe fete, şi nu doar pe Peggy Blue, pe care o iubea cu adevărat. Am înţeles însă că fiecare moment trebuie petrecut din plin, cu bucurie, nu să stăm degeaba. Şi mai ales să credem în Dumnezeu.

Sorin Şelaru, acum în clasa a VII-a fiind, a recitit-o, scriindu-mi:
"Cred că noi, oamenii, ne comportăm de parcă am trăi veşnic pe pământ, irosindu-ne timpul cu lucruri neimportante şi privind clipele din viaţă cum fug şi nu mai pot fi prinse, însă fiecare dintre noi poate muri azi, mâine sau poimâine. Mulţi mor fără să fi făcut ce îşi propuseseră să realizeze în viaţă, ajungând, astfel, să moară cu visele lor, cu tot.

Dumnezeu ne dă libertatea de a crede sau nu în El, de a-L iubi sau nu, şi de a întări o relaţie spirituală cu El, de a-i permite să existe în noi şi să acţioneze spre binele nostru. De aceea Tanti Roz i-a spus lui Oscar că dacă va crede în Dumnezeu, atunci El va exista un pic mai mult, ba chiar va exista de-adevăratelea.

Dar Oscar s-a împăcat cu moartea sa, a ştiut ca va fi astfel aproape de Dumnezeu. Iar moartea nu e decât o transformare, dar asta nu înseamnă că nu-mi pare rău când cineva se duce.

Doamna, autorul parcă a vrut să compare spitalul acela cu lumea noastră, cea de zi cu zi, prin diferitele comportamente ale personajelor, unele plate, fără culoare, dar şi prin faptul că Oscar trebuia să se chinuie pentru a petrece cât mai mult timp cu oamenii pe care îi iubea şi care îi aduceau bucurie.

Viaţa noastră e precum a unui fluture. Când ne naştem, suntem doar nişte mici ouă, pe o frunză între celelalte frunze, apoi o omidă într-o grădină din oraşul plin de alte grădini. Noi ne iubim viaţa noastră, cu toată limita ei. Şi nu vrem să-i dăm drumul, nu vrem să credem că se va termina, nu ştim ce va fi după aceea, ne este frică. Însă toţi vom aţipi, lăsând ce-am făcut în viaţă, lăsând în urmă atâtea vise. Şi ne vom ridica, apoi, zburând spre cer, spre încă o lume nouă."