Trăim pe-o foaie neagră cu prea puţine pete albe

Există printre noi acei oameni altfel, oameni ce sparg cu nonşalanţă tiparele, ce nu merg în rând cu masa, preferând a rămâne mereu fideli lor înşişi, în ciuda glasurilor, mai mult sau mai puţin degenerate, din mulţimea amorfă. Şi chiar de ei fac paşi alături de ceilalţi, sunt paşi diferiţi, cu sens, ce lasă urme-n timp. Dacă adulţii respectivi înţeleg acest fapt, asumându-şi chiar şi marginalizarea, pentru cei mici poate fi adevărată dramă. În iureşul întrebărilor sale, copilul încearcă a-şi găsi prieteni asemănători lui, dar cel mai adesea nu dibuieşte decât grupuri născute-n jurul conceptului de modă, acele valuri ce înglobează diverse seturi de valori cu acelaşi fundament, variind doar forma, la baza celor mai multe dintre ele tronând incultura, culoarea lor fiind dată-n primul rând de starea de kitsch.

Zilele trecute, la clasa a VII-a, copiii mi-au propus să facem un cenaclu de literatură, cenaclu în care ei să citească poezii sau să scrie ceva. M-a bucurat ideea lor, spunându-le că mă voi gândi la ea şi că-i aştept, totodată, cu texte proprii. În acea clasă există un copil minunat, foarte cuminte şi cu foarte mult bun simţ, Sebastian Pârliţeanu, un copil cu 10 pe linie, fără a fi însă deloc ceea ce numim elev tocilar. Pur şi simplu e foarte atent, foarte inteligent, prinzând totul din clasă.
- Sebi, aştept şi de la tine scrieri.
- Doamna profesoară, eu nu am talent deloc. Nu sunt creativ la limba română. De aceea m-au depunctat şi la olimpiadă.

Unii dintre copii au sărit repede cu gura:
- Sebi e plictisitor, el nu râde cu noi, nu participă la ceea ce facem noi.

Sebastian tăcea, privindu-i oarecum trist, dar cu îngăduinţă. L-am observat de multe ori şi l-am văzut cum trăia cu tot sufletul ceea ce se-ntâmpla în juru-i, chiar de era timid şi retras, chiar de nu se putea manifesta nebuneşte, cu exuberanţa colegilor săi. Dar întotdeauna are un zâmbet cald şi-o vorbă bună pentru fiecare. Imediat a intervenit Sorin Şelaru, luându-i apărarea:
- Doamna, nu ştiu de ce se leagă de Sebi, aşa e el, cuminte şi elev model. Şi-apoi, de-am fi avut mai mulţi copii cu mintea lui, îi ajungeam şi noi pe japonezi.

A trebuit să le vorbesc despre unicitatea fiecăruia dintre noi, despre faptul că Sebi trăieşte-n lumea lui, o lume a unei altfel de cunoaşteri, neafectată de grobianismul din jur, şcoala fiind prioritară pentru el.

Mi-am amintit atunci de o întâmplare trecută, tot de la clasa lor. Într-una din zile, ştiind că mă supăraseră cu o oră înainte, atunci când câţiva nu învăţaseră, se-ntreceau să ridice mâna. Printre ei şi Sorin Şelaru, fericit nevoie mare că ştie. La un moment dat, în timp ce eu le ceream atenţie maximă, bag de seamă că Sorin scria ceva.
- Ce faci, Sorin?
-O felicitare, doamna, pentru dumneavoastră.
- Sorin, nu în oră când explic, o poţi face în pauză sau acasă.
- E gata, doamna, citiţi-o!

Curiozitatea, bat-o vina! Am şi fotografiat-o apoi, în pauză, ştiind cât de repede pierd foile.
"Pentru doamna care m-a făcut să îmi placă matematica, pentru doamna care la ore ne învaţă lucruri frumoase şi care ne face să credem că putem mai mult. Pentru doamna pe care o respectăm şi o iubim ca pe a doua mamă. Pentru doamna noastră profesoară Manea Steluţa..."

A doua zi însă era vraişte. Fiind un copil altfel, atrage asupra sa numai bobârnace. Verbale sau fizice. Nu începe niciodată o ceartă, însă reacţionează instant şi vehement atunci când e atacat. Degeaba îi tot spun să ignore, să nu mai reacţioneze, încă nu poate şi pace. Mi-aduc aminte că odată era plin de nervi, gata să plângă.
- Ce-ai păţit, Sorin?
- M-au despantalonat, doamna.
- Ce ţi-au făcut?
- M-au despantalonat, adică mi-au dat pantalonii jos.
Darul lui de a inventa cuvinte....

Spre sfârşitul orei, cu capul pe bancă, izbucneşte în hohote de plâns. Se certase cu o fată, reacţionase iar, fără a fi ceva grav însă. Deja respira greu, era roşu tot, repeta întruna că-l doare, că s-a săturat ca toată lumea să se ia de el, doar pentru că nu e ca ceilalţi. Nu ştiam cum să-l mai potolim, mai ales că are şi atacuri de panică. Am stat lângă el, până m-am asigurat că e mai bine, Sebi Pârliţeanu s-a oferit să-l însoţească, pentru a nu fi singur, iar odată ajuns acasă, mi-a scris imediat pe facebook. Eu am citit în maşină, eram pe drum.
"Doamna, dar de ce unii oameni se iau de cei diferiţi? De ce sunt atât de multe lucruri incorecte şi rele în lume? De ce mulţi oameni sunt încuiaţi şi reci? De ce peste tot e răutate? De ce aşa puţini oameni văd lumea în culori?
Doamna, mi-am dat seama de ceva. La fel ca orice lucru biologic sau artificial, şi generaţiile se degradează. Specia umană va muri, va fi în viaţă, dar va muri în interior, exact ca o nucă cu miez negru şi amar. Oare chiar suntem sortiţi să ne autodistrugem? Nu există nicio cale de a schimba tot răul din lume? O cale care sa ne oprească din jigniri şi lovituri, o cale în care să ne ajutam, să ne oprim să mirosim o floare, în loc să fim mai neumani decât animalele. Şi zic din motive bine întemeiate, căci zilnic copiii mari şi cool jignesc şi dau, fie că te cunosc sau nu.
Trăim pe o foaie neagră, cu prea puţine pete albe, iar unele dintre ele se lasă absorbite de abisul negru şi rece, făcându-se gri sau, în cel mai rău caz, negre şi ele."