Ca profesor care nu poate fi asimilat sub nicio formă de acest sistem înţesat de formalism şi platitudini, axat pe cantitate, în detrimentul calităţii, încerc a sădi-n elevi acele lucruri nepieritoare, îmbinând într-un mod firesc, matematica cu literele, cu muzica şi cu arta.
Într-o epocă a internetului, în care elevii sunt parcă hipnotizaţi, dar şi bulversaţi, de melanjul informaţional, rareori filtrat, într-o perioadă în care cultura se dobândeşte superficial dând o banală căutare pe Google, a găsi copii dornici să citească, receptivi la cele importante, e un lucru îmbucurător şi, totodată, dătător de speranţă. Cred că este un lucru minunat să promovăm, aici, în această rubrică, pe acei copii ce-ncearcă a se apropia de alte valori decât cele care-şi scot capetele-n faţă cu neruşinare, pe acei copii care încearcă, prin lectură şi varii gânduri aşternute, să se apropie de o anumită cunoaştere, dar şi de ei înşişi.
*
Sorin Şelaru, acum în clasa a VII-a, este un astfel de copil, insolit, care s-a remarcat din clasa a V-a, din prima oră de matematică, cu toate ale sale, cu limbajul său pe care mulţi dintre colegii săi nu-l înţeleg, dar şi cu problemele sale de panică, cu lacrimile care-i curgeau şiroaie la gândul că nu ştie perfect tabla înmulţirii:- Doamnă, eu nu ştiu bine tabla înmulţirii, dar am o imaginaţie aparte, scriu poezii, scriu gânduri, desenez mult, lucrez chiar la o carte cu benzi desenate de mine. Şi sufăr de arahnofobie, dar îmi plac animalele bizare. Nu pot lucra sub presiune, mă blochez atunci. (fix cu aceste cuvinte).
(Aveam să constat însă că tabla înmulţirii o face, într-un mod foarte amuzant, pe degete, nimerind-o perfect întotdeauna.)
Tot vorbind cu el, mi-am dat seama că am în faţa mea un copilaş altfel. Nu e uşor să ai un elev precum Sorin, incomod uneori, savuros alteori. E un spirit autodidact, un copil care nu tolerează regulile, care nu străluceşte la învăţătură, dar care are sclipiri. Probabil va străluci mai târziu, dacă nu se va pierde, dacă sistemul de învăţământ nu-l va aplatiza prin îngustimea sa, dacă noi, profesorii, nu-l vom închista prin autoritatea noastră. Un copil pe care şcoala îl poate lesne strivi, dacă nu i se observă zborul lăuntric.
Într-una din orele de matematică, a venit fugitiv vorba despre Eliade. Nu ştiau cine este, le-am recomandat Romanul adolescentului miop. După terminarea orelor, Sorin îmi cere, pe facebook, titlul cărţii, căci îl uitase. I-l dau, iar peste vreo oră îmi scrie că a citit deja un capitol, că se regăseşte în adolescentul miop şi că s-a apucat să scrie un jurnal. Nu e un jurnal propriu-zis, nu e un jurnal de taină, căci se adresează cititorului, ba, mai mult, e de acord să-l vadă şi colegii. Eu l-am fotografiat imediat. Redau puţin din aşa-zisul jurnal, despre care spune că e o capsulă a timpului:
"Cine sunt eu? (alături a desenat o lupă)
Mă numesc Sorin Şelaru, momentan sunt în clasa a şasea. Culoarea mea preferată e roşu, port ochelari, fac benzi desenate, vorbesc despre spaţiu şi infinit, sunt neserios şi imatur (în sensul bun) şi sunt puţin cam plinuţ. Puţin peste limita puţinului.
Ei! Da, o să mă mai ciondănesc cu vocea mea interioară, căci am o voce interioară cu care vorbesc destul de des. Sunt mai diferit decât ceilalţi, dar îmi fac uşor prieteni, deşi, câteodată, mulţi mă fac nebun."
Al doilea capitol e dedicat infinitului, cu multe desene, cu teoriile sale despre infinitul din celule şi de pretutindeni, iar peste toate mi-a dăruit un desen migălos de-al lui, cu lumile prin care se preumblă: Tărâmul vesel, Fabrica de roboţi, Oceanul verde şi Oraşul Ciupercă.
(Ioana Steluţa Manea e profesor la Liceul Teoretic "Emil Racoviţă", Techirghiol)