Ori toate iubirile sunt ideale, ori niciuna

Anul trecut, Sorin Şelaru mi-a dat o foaie cu nişte rânduri delicioase, scrise de el, referitoare la o viitoare prietenă:
"O caut, o ţin sub observaţie, mă informez ce îi place să facă, care e sucul preferat, care e muzica preferată. O ajut dacă scapă cărţile, dacă are nevoie de umbrelă sau dacă se ia cineva de ea. Sunt politicos, îi ofer CD-uri cu muzica preferată, o înec în flori, în ciocolată şi în flori învelite în ciocolată.
Plouă torenţial, bate vântul, vine grindina cât mingea de bowling, îi dau geaca şi umbrela mea. Îi fac multe complimente, fără a fi însă sâcâitor. La trei luni de la cunoştinţă (trei e cu noroc), o invit la un suc. Vorbim, plătesc eu masa din economiile pe care o să încep să le fac. Îi zic că o plac, dar fără planuri şi alte chestii complicate.
La 17 sau la 18 ani, plimbări în parc. (e târziu, dar graba strică treaba)"

În josul paginii, era scris cu litere mărunte şi tremurânde:
"Doamne, dă să meargă planul, altfel am să plâng o săptămână."

Acum, în clasa a VII-a fiind, îşi conturează mai bine gândurile despre iubire, având, totodată, şi-un spirit critic faţă de unele adolescente din zilele noastre:
"Doamna, mă tot uit pe facebook şi mă gândesc: de ce fetele ţin mereu buzele ţuguiate? E vreun sindrom, vreo boală contagioasă?
Arată ca nişte pompe de bicicletă când fac aşa.
Şi orice ar sugera, nu prea sugerează candoare sau puritate. Multe fiţe, genul de fete care atunci când vor creşte vor sta la cafele şi bârfă. Dacă le-aş zice în faţă părerea mea, mi-e că m-aş trezi cu cârdul de raţe după mine. Nu vreau să se simtă jignită nicio fată, dar mă întreb dacă mai există fete, în adevăratul sens feminin al cuvântului, în generaţia asta.

Oricum, cred că sunt prea mic ca să văd iubirea aşa cum este ea. Dar cred că iubirea este atunci când ai fi în stare de orice pentru fiinţa iubită. Şi să depui sacrificii pentru a întreţine focul ei. Să suferi şi să râzi lângă acea persoană, să o ajuţi necondiţionat. Şi nu trebuie să ai secrete faţă de ea, nici ea faţă de tine, să fie o contopire a sufletelor în ceva sfânt şi frumos. Însă pentru asta trebuie ca sufletele lor să fie complementare. Şi nu cred că există mai multă sau mai puţină iubire, atât timp cât iubeşti. Iubeşti şi punct. Fără măsură, fără restricţii. Deci, ori toate iubirile sunt ideale, ori niciuna. Dar la cei de vârsta mea nu e iubire. Sunt curiozităţi, laude sau pur şi simplu vor să îşi demonstreze lor ceva.
Doamna, iubirea platonică e precum îl iubesc eu pe frăţiorul meu, adică mai mult decât pe mine însumi?"

Aceste ultime cuvinte mi-au amintit că, într-a V-a fiind el, l-am întrebat, printr-un mesaj, ce părere are despre întrebarea pe care mi-a pus-o un alt elev: "Doamna profesoară, ce-aţi face dacă aţi descoperi într-o zi că viaţa dumneavoastră a fost doar un vis?"
În câteva minute mi-a răspuns:
"A pus o întrebare filozofică, după părerea mea chiar genială. O şi, doamna, dacă viaţa mea ar fi doar un vis, aş fi trist că m-am trezit, căci în acel vis mi-am făcut mulţi prieteni şi mai ales am avut o familie care mă iubeşte. Iar Dragoş, frăţiorul meu, mi se pare cea mai importantă şi frumoasă făptură pe care am văzut-o. Dacă, Doamne fereşte, frăţiorul meu ar fi doar un vis, m-aş îneca în propriile lacrimi."