Impresii după a 14-a Săptămînă Internaţională a Muzicii Noi (I)

Muzica nouă este domeniul artistic contemporan cel mai văduvit în contactul cu publicul, dacă încercăm să facem orice comparaţie – cu literatura, teatrul, baletul, artele plastice, ce să mai vorbim de film... De aceea, m-am gândit să rezerv mai multe ediţii ale acestei rubrici unor gânduri despre muzica nouă readuse în actualitate de un festival la care am participat.

Ca în fiecare an, perioada 23-30 mai înseamnă pentru Bucureştiul cultural şi Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, festival ce se desfăşoară constant din 1991. Avându-l ca director artistic pe compozitorul Sorin Lerescu, ediţia a 14-a a manifestării a purtat un generic care s-ar fi potrivit, de altfel, oricăreia dintre ediţiile anterioare – Muzica de azi: sinteze est-vest.

În opt zile s-au desfăşurat aproape 40 de concerte, recitaluri, ateliere sau conferinţe - portret componistic, care au oferit celor interesaţi de domeniu (chiar dacă ei reprezintă doar un grup redus numeric, compus în bună măsură din profesionişti şi emulii acestora) o interesantă incursiune în lumea sonoră a zilelor noastre.

SIMN 2004 şi interpretarea muzicii noi

Muzica nouă este legată profund de interpreţii ei. Aşa cum literatura ″de sertar″ nu există, practic, până nu-şi găseşte editorul, tot astfel creaţia contemporană nu ″trăieşte″ până nu-şi găseşte interpreţii. Dat fiind dificultăţile tehnice şi expresive cunoscute ale acestei muzici, puţini sunt cei care se îndreaptă către ea fără motivaţii clare. Dar atunci când o fac, ajung la performanţe admirabile.



Şi în acest festival am reîntâlnit cele trei categorii de performeri care abordează muzica contemporană, fiecare avându-şi menirea sa în evoluţia genului. Prima este interpretul-compozitor, care s-a hotărât să se implice direct în transformarea în realitate sonoră a creaţiei sale, fie ca dirijor - şef de formaţie (Sorin Lerescu – Traiect, Liviu Dănceanu – Archaeus, Iancu Dumitrescu – Hyperion, Cornel Ţăranu – Ars Nova etc.), fie ca instrumentist şi/sau director muzical (Irinel Anghel – Pro Contemporania, Dan Dediu – Profil). Această categorie de creatori înfiinţează ansambluri specializate şi devine, inerent promotoarea muzicii colegilor săi, de obicei în liniile unor afinităţi de neevitat în privinţa gustului şi orientărilor stilistice.



O altă categorie este reprezentată de interpreţii puşi în situaţia de a cânta această muzică, deşi nu este nici pe departe ″specialitatea″ lor şi nici o pasiune – iar aici ne referim la Orchestra Naţională Radio, Orchestra de Cameră Radio, Corul Radio, Orchestra Filarmonicii ″Paul Constantinescu″ din Ploieşti, care au contribuit, totuşi, cu profesionalism la transformarea în realitate sonoră a unor lucrări, multe dintre ele prime audiţii româneşti sau chiar absolute.



În sfârşit, a treia categorie, şi ea foarte bine reprezentată la această ediţie a S.I.M.N., este cea a interpreţilor strict specializaţi în muzica contemporană sau pentru care una dintre preocupările principale este muzica nouă, chiar dacă sunt recunoscuţi şi pentru performanţe în muzica clasico-romantică. În România, mai frecvent ne întâlnim cu muzicieni care, şi din considerente economice, nu numai artistice, încearcă şi reuşesc să atingă performanţa în ambele zone. Câteva nume importante ar fi flautistul Ionuţ Bogdan Ştefănescu, dirijorul Ludovic Bacs, violonistul Ladislau Csendes, pianista Ilinca Dumitrescu, percuţionistul Alexandru Matei, majoritatea evoluând şi solo, dar şi în diverse formaţii camerale. Acest festival a adus la Bucureşti şi câţiva oaspeţi străini, pe care publicul de gen îi cunoaşte de la ediţii anterioare, solişti care ştiu să exploateze la maximum resursele timbrale ale instrumentului lor, de multe ori talentul lor inspirându-i pe compozitori la compunerea unor piese. Şi ne referim în special la trombonistul Barrie Webb şi saxofonistul Daniel Kientzy, deşi lista ar putea continua.




Nu vom înşira aici toate numele de formaţii sau solişti care au evoluat în acest festival, dar trebuie să subliniem faptul că ei, ca verigă indispensabilă între creator şi public sunt cei care receptează direct atât reacţiile (pozitive, indiferente, mai rar negative) ale publicului, cît şi pe cele de mulţumire sau nemulţumire ale creatorului. Iar această ediţie a 14-a a S.I.M.N. ne-a demonstrat încă odată că interpreţii au puterea de a pune în valoare sau de a anihila o creaţie.

Daniel Kientzy


Opera şi baletul în festival

Primele două seri ale ediţiei a 14-a a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi ne-au oferit ocazia de a asculta şi privi un balet şi o operă românească scrise recent sau special pentru acest festival, fenomen care, după ştiinţa mea, nu s-a mai petrecut în istoria acestui festival, ştiut fiind că montările de operă sau balet sunt mai costisitoare şi mai complexe din punct de vedere organizatoric decât concertele simfonice sau camerale. În anii în care sub egida S.I.M.N. au mai fost programate lucrări scenice, s-au montat fie operă, fie balet, mai rar sau deloc amândouă. Aşadar, iată o performanţă cel puţin cantitativă, la prima vedere.
Scris special pentru festival şi pentru Teatrul de operetă ″Ion Dacian″, baletul Treceri de George Balint, subintitulat ″şapte episoade muzicale pentru un spectacol coregrafic″, a beneficiat de intepretarea ansamblului de dans Contemp şi de scenariul, coregrafia şi regia Adinei Cezar (″povestea″ baletului, o sinteză a libretului acestuia lipsind, din păcate, din caietul-program al festivalului). Nu vom pomeni acum toţi muzicienii care au evoluat sub bagheta lui George Balint şi nici numele tuturor dansatorilor, pentru că, în mod evident, am asistat la o creaţie ″de echipă″, în care fiecare verigă a fost importantă pentru conturarea impresiei finale.


Muzica lui George Balint s-a menţinut în zona unui convingător suport al dimensiunii vizuale chiar dacă nu a fost iniţial gândit în interdependenţă cu discursul scenic. Pe porţiuni ample, sonorităţile instrumentale au fost îmbogăţite cu apariţia vocilor, utilizate pe post de componente ale orchestrei, planul formal ″rotund″ al lucrării, unitatea acesteia, având un efect pozitiv asupra fluenţei discursului. Evident, însă, în această seară vizualul a precumpănit asupra sonorului, care a evoluat cu discreţia specifică fosei. Chiar dacă a fost defavorizată, uneori, de iluminarea destul de săracă şi nu întotdeauna inspirată, interpretarea componenţilor ansamblului Contemp a excelat prin forţa de sugestie corporală, spaţializarea planurilor ce se succedau în profunzime fiind esenţială în desenul coregrafic al lucării. Etalând o solidă tehnică a dansului modern, evoluând în costume în culori tari ce subliniau pregnanţa mişcărilor, balerinii ansamblului Contemp au personificat scenic practic lipsa de idei preconcepute care a consacrat-o pe Adina Cezar.
Dacă victoria vizualului asupra sonorului a descris acest prim spectacol, în opera Munchhausen – Domnul minciunilor de Dan Dediu putem vorbi despre un raport invers. Încă odată, este vorba mai mult despre o realitate a celor două seri de festival şi nu neapărat despre raportul valoric între muzică şi transformarea ei în realitate scenică prin coregrafie, respectiv regie.
Muzica dinamică, scrisă cu nerv a lui Dan Dediu, libretul extrem de bine articulat, ansamblurile concepute cu măiestrie componistică şi inteligenţă, simţul teatral, stăpânirea perfectă a timpului muzical au reprezentat o bază perfectă pentru interpreţii implicaţi ai acestei lucrări. Dacă melodic ne aflăm în plină epocă modernă, ritmic se păstrează o limpezime care favorizează inteligibilitatea acţiunii, mai ales atunci când şi dicţia cântăreţilor contribuie la aceasta (cazul baritonului Ion Dimieru, interpretul rolului titular sau al sopranei Marta Cristina Sandu în rolul Munchheim). Vorbind cu Dan Dediu despre această creaţie, compozitorul ne-a mărturisit : “în general îmi place să scriu opere care încep ludic şi se sfârşesc tragic”. Iar despre muzica acestei opere, ne-a vorbit despre existenţa în această lucrare a cinci lumi diferite, pentru care a trebuit să găsească un corespondent muzical; este vorba despre realitatea de zi cu zi, realitatea minciunilor lui Munchhausen, apoi visul, beţia (şi ea o formă de realitate alternativă) şi, în sfârşit, teatrul în teatru. Evident că şi muzica acestei opere trebuie înţeleasă pe paliere diferite, ca manifestare a unei stratificări între real şi imaginar, deşi la o primă audiţie, nu te poţi ″lăuda″ decât cu o impresie de ansamblu.
Din fericire, interpretarea muzicală a fost extrem de reuşită, ansamblului Profil dirijat de Tiberiu Soare alăturându-i-se garnitura tinerilor solişti, cu toţii excepţionali – baritonul Ion Dimieru, soprana Marta Cristina Sandu, soprana Georgiana Mototolea, contratenorul Adrian George Popescu şi basul Orest Pîslaru – cu o menţiune specială pentru disponibilităţile actoriceşti, dicţia şi vocea plină a lui Ion Dimieru şi pentru surpriza pe care ne-a oferit-o vocea rară a lui Adrian George Popescu (din păcate este vorba doar despre voce, pentru că textul său a fost, în permanenţă, de neînţeles). Păcat că palierul regiei şi scenografiei (cu costume aduse de acasă şi câteva cârpe pe post de decor – chiar dacă ne putem gândi la obiective raţiuni economice) semnat de Simona Popa a rămas la stadiul de entuziasm de producţie de brigadă studenţească. Cu siguranţă montarea de acum doi ani, de la Berlin, a fost incomparabilă. Totuşi, ce bine că am putut auzi şi în româneşte opera Munchhausen – Domnul minciunilor, producţie sprijinită de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi de fundaţia Ernst von Siemens.

(va urma)