Frankenstein şi timpul
Pentru că trebuie să recunosc că a fost şi este ceva necaz de vreo lună, mai ales pentru că nu mă pot întoarce la obiceiurile sportive, care să-mi mai ia gândul de la răbdarea care îmi este destul de des pusă la încercare de micile şi micii care îmi dau târcoale chiar şi în cele mai nepotrivite momente. Dar pentru că aşa am învăţat în cele zece zile indiene de tăcere şi meditaţie, ştiu că totul trece. Aşa că încerc să las timpul în voia lui. Să nu-l pierd, să nu-l câştig, să-l las pur şi simplu să-şi facă datoria de vindecător. Pentru că ce a fost frumos în perioada asta, a fost senzaţia de reparare. În fiecare dimineaţă mă trezeam mai uşoară, vedeam că rana se strânge tot mai mult şi că, încetul cu încetul, învăţ să merg din nou. Atunci mi-am amintit că în câteva zile trebuia să mă prezint la un spital pentru a-mi fi scoase copcile din picior. Într-un fel, abia aşteptam să scap de acele hidoase aţe plasticate, de culoarea brânzei mucegăite, oricât de cu grijă fuseseră puse acolo pentru a-mi ajuta sudarea pielii zdrobite. Încă le eram recunoscătoare medicilor greci care-şi făcuseră datoria cu amabilitate şi profesionalism (rana nu se infectase, deşi fusese plină de pământ după căderea blocului de piatră, nu suferisem complicaţii şi, incredibil, aproape toată pielea fusese adusă la locul ei).
Aici, fără steril!
În aceeaşi idee, mă prezentam şi la ortopedia din Timişoara, cu gândul că acţiunea de a fi scoase acele copci nu ar fi trebuit să fie o problemă de metafizică. Dar după cum ne-am obişnuit din păcate, orice minusculă tangenţă cu sistemul sanitar românesc poate pune probleme, mai ales dacă este vorba de cel presupus gratuit, evident că la ora nouă jumate nu mai era nimeni care să poată contribui la mica mea linişte sufletească. Bat la uşa unui cabinet: "La ora asta nu mai găsiţi pe nimeni. Nu mai este steril! Veniţi mâine la ora opt fix." Doctorul nu fusese impertinent, doar că nu avea cu ce să fie amabil. Dacă nu avea nici asistentă, nici steril, ce putea el face? De ce nu mă gândisem să vin cu betadina la mine? Da, chiar?! Dar pentru că nu aveam timp de pierdut iar ora opt dimineaţa părea o zonă crepusculară, în condiţiile în care Ştefan trebuia deja dus la grădiniţă, m-am hotărât să caut un cabinet particular, undeva lângă ai mei, căci acolo erau copii.
The gipsy kings
Ca norocul, dau de o clinică particulară, chiar pe strada paralelă cu casa alor mei. Ştiam casa de pe colţ demult. Fusese cumpărată de nişte cetăţeni de etnie rromă (dintre cei bogaţi şi foarte bogaţi, care şi-au permis să cumpere jumate din centrul vechi al Timişoarei) şi care, cu toată indulgenţa, arăta ca un Versailles în miniatură, în perioada de după potop. Inedită arătare această structură concepută cu un prost gust greu de imitat, peste care scria mare Clinica Orthopedics. Probabil că cetăţenii cu pricina s-au răzgândit în planul lor de a locui în acel spaţiu gipsy-pop-art şi s-au hotărât să-l închirieze. Gusturile lor în materie de ornamente gipsate pe tavan se modificaseră între timp şi sigur se aflau acum într-o căsuţă modestă, undeva printre lanuri de lavandă de Provence. Aşa a apărut Clinica de ortopedie Orthopedics, o adevărată odisee spaţială cu inflexiuni regale. Dar pentru că nu prea aveam de ales, intru în acest purgatoriu arhitectonic şi cer o consultaţie, menţionând faptul că doream doar să-mi fie scoase vreo cinci copci din laba stângă a piciorului. Asistenta: "Nici o problemă. Acum îl sun pe domnul doctor. A, da, reveniţi la trei după-masa."
Pokerul şi ortopedia
Revin, deci. Şi aştept. Un sfert de oră (doctorul nu ajunsese încă), după care apare un personaj, mai mult picat dintr-un bar de poker decât dintr-un cabinet de ortopedie şi mă invită să iau loc. Camera dădea într-un balcon cu coloane tipice caselor "renovate" în acel stil gipsy-rococo inconfundabil. Patul ortopedic era undeva lângă terasa care te invita la fumat. Şi nu numai mie mi se păruse astfel, pentru că numai ce intră doctorul şi-şi apride o ţigară. Între timp apare şi o asistentă, fără halat, însă. Cu o ţigară într-o mână şi o unealtă chirurgicală într-alta, doctorul nostru (de origine arabă, se pare, după nume, cel puţin) se uită la rana cu copcile. Mda, mai trebuia să stau cu aţele în picior încă o săptămână. Pielea lipită nu se sudase complet, se pare, aşa că îmi pune un pic de betadină, un pansament şi mă invită săptămâna viitoare la marele eveniment. Mulţumesc şi ies. Jos, "la taxatoare", toată distracţia mă costă 90 de lei. Nouăzeci de lei?! Pentru ce?! În Grecia trei medici, plus asistentele nu mă costaseră un euro. Şi nu fusese vorba de asigurare. Pur şi simplu nimeni nu ne-a cerut un ban, pentru nici unul dintre serviciile de urgenţă oferite. Bun, asta e. Mă consolez cu gândul că dacă mergeam la urgenţe şi dădeam de o asistentă care mi-ar fi scos firele fără să se uite la mine mi se dezlipea naibii pielea şi o luam de la capăt cu distracţia. Măcar aşa, cum o fi fost, mă văzuse un doctor.
Ruleta arăbească
Aşa că după o săptămâna intru din nou pe porţile Versailles-ului improvizat şi urc către cabinet. Acolo, o asistentă care dorea să pară foarte de treabă mă invită pe masa roşie. Nici vorbă de lampă chirurgicală. Lumina soarelui era destul de puternică, în condiţiile în care trebuia lucrat cu un bisturiu, pe o rană aproape deschisă. Dau şi de domul doctor Abdul. Juca un poker pe cinste. Îi vedeam în ecranul cât casa, aşa că nu era vorba să ne jenăm sau ceva de acest gen. Îmi aruncă un salut fugar şi-şi vede de joc. Asistenta pare cumva jenată, aşa că-l invită pe domnul Abdul să arunce măcar o privire asupra rănii. Ca şi cum s-ar fi făcut că se uită, îi spune asistentei să scoată ea firele, că nu e nici o problemă, deşi rana nu era încă închisă. Încep să am emoţii, mai ales după primele copci tăiate, dându-mi seama că, cu puţin curaj, aş fi putut şi eu să mi le scot cu Opinelul (numai ce-mi luasem un cuţit Opinel Carbone. Cel vechi îl lăsasem ofrandă la locul accidentului). Iată şi ultima copcă tăiată. Răsuflu uşurată, nu foarte relaxată la ideea de a mai cotiza cu încă 90 de lei această operaţiune de comando. Şi doctorul pare la fel de fericit să scape de mine, aşa că mai joacă o carte electronică, îşi stinge ţigara şi, urându-mi sănătate, dă să plece în grabă. Probabil că avea alţi pacienţi cu probleme mai grave de rezolvat. Mă gândeam cu fericire că nu dădusem peste un astfel de doctor în Grecia, în momentul accidentului. Probabil că aş fi leşinat de frică. Victorioasă, cobor şi dau să achit, cu mâna tremurândă pe portofel. Oare cât apreciase Abdul contribuţia sa la starea mea de bine şi a omenirii implicit? 50 de lei. Ei bine, domul doctor, sunteţi un domn. V-aţi gândit că dacă tot aţi câştigat la poker, puteţi fi darnic azi. Mersi frumos. În acelaşi timp, asistenta îmi spune că dacă aduceam trimitere de la doctorul de familie nu aş fi plătit consultaţia de data trecută, mai mult jenată de cele întâmplate. Întreb dacă mai pot face ceva în acest sens, mai ales că nu fusesem înştiinţată. Nu, nimic. Atunci de ce îmi mai aducea la cunoştinţă acest aspect? Ca să dorm mai liniştită, probabil. Cu aceste gânduri, care or fi fost ele şi de ce origine (kantiană, proustiană sau freudiană), părăsesc acest templu al picioarelor date în fund, probabil cu scopul de a avansa. Şi iată-mă, din nou pe drumul cel bun, pas cu pas, către o nouă aventură. Bun banc. Somn uşor, România, oriunde te-ai afla.
