Mă gândesc la el, la lumea lui, ea însăşi o grădină sigilată de inocenţa care-l face să confunde cornul rinocerului cu cel al unicornului, în timp ce mă plimb prin faţa tapiseriilor de la Cluny. Cinci simţuri prinse într-o poveste mille-fleurs. Cinci simţuri şi o a şasea tapiserie, enigmatică, demontabilă în simboluri şi imagini, în vocabule vizuale şi coduri de lectură, în mitologii şi alegorii ale moralei creştine. Cinci simţuri: pipăitul, gustul, mirosul, auzul, văzul (Le Toucher, Le Goût, L'Odorat, L'Ouïe, La Vue) despre care au scris Rilke şi Georges Sand, care au intrigat, au sedus şi au stârnit savanţi şi simpli privitori, ca mine. Şi o a şasea: Mon seul désir. Pe o insulă izolată, între animale şi flori, fructe şi lăstari de portocali sau de ilex aquifolium, doamna şi licorna, graţioase, ilustrează senzorialul pe fundal paradisiac. Dacă în tapiseriile "surori" de la Cloisters, Metropolitan Museum of Art, doamna vânează unicornul, îl atrage în mrejele frumuseţii ei pentru a-l priva, apoi, de libertate, în cele de la Cluny nu există intrigă, nu există tensiuni, ci doar etalări, de o versatilitate care pune şi mai bine în lumină măiestria execuţiei, ale lexicului medieval. Cele şase simţuri sunt, deopotrivă, iluzii, porţi ale plăcerii, dar şi ale desfrâului, păcate şi delicii, tentaţii şi reprezentări ale frumuseţii terestre. La începutul secolului XV, Jean Gerson, renumit erudit parizian, vorbea despre şase simţuri, "cinci exterioare şi unul interior, care este inima". Pe filonul acestei interpretări, intelectualii secolelor următoare au văzut în cea de-a şasea tapiserie, Mon seul désir, cheia celorlalte cinci, alegoria liberului arbitru, a armei ascunse prin care omul îşi domină simţurile, au citit inima medievală ca pe o bipolaritate a afectului şi a raţiunii, au văzut în ea iubirea carnală şi forma ei intelectualizată, frumuseţea.
În semiîntunericul sălii de la Cluny, mă uit cu atenţie la această a şasea tapiserie, în care doamna înveşmântată în catifea roşie deschide (sau închide, oare?; inclusiv finalitatea gestului a iscat, de-a lungul anilor, o mare controversă) sipetul cu podoabe, sub privirea atentă a unicornului, sălbăticiunea pură şi intangibilă, şi a leului, emblemă a regalităţii, a puterii. Totul emană dualitate. Această a şasea filă a unei poveşti vizuale atât de stranii subjugă încă prin exotismul ei - prin ambivalenţa concluziei: inima e cea care hotărăşte ce e păcat şi ce e frumos, ce e pur şi ce întinat. Inima ştie dacă sipetul e plin de podoabe sau de ipostaze ale deşertăciunii. Prin faţa ochilor îmi trece, parcă, rinocerul lui Marco Polo. Cât de încântat trebuie să fi fost, în primă fază, că a găsit animalul pe care nimeni nu-lvăzuse şi cât de grosolan trebuie să i se fi părut, când l-a privit cu atenţie... Umberto Eco a scris, undeva, că, de fapt, unicornul lui Marco Polo nu e o plăsmuire, că a fost cu totul şi cu totul...real, credibil pentru el, victima imaginaţiei şi a poveştilor timpului său, că i-a trecut cu adevărat prin faţa ochilor ca unicorn, şi nu ca rinocer, aşa urât, butucănos, masiv, murdar şi cu pielea tăbăcită, cum l-a văzut el. Cine suntem noi, la urma urmei, posesorii de atlase zoologice ai prezentului, să încredinţăm licorna neantului, să o dezvrăjim, să spunem că nu a existat?
Poate că şi asta e o hotărâre care ţine de inimă.
Şi, poate, ca toate poveştile cu adevărat importante, nici cele despre unicorni nu pot fi spuse în cuvinte.
