Maria Àngels Anglada (1930-1999), licenţiată în Filologie Clasică, autoare de poezie, eseuri şi proză, este unul dintre cel mai prestigioşi autori catalani, tirajele impresionante ale operelor sale în catalană şi în numeroase alte limbi marcând recunoaşterea valorii scrierilor sale. Lucrările sale prezintă o serie de constante: solidaritatea şi afecţiunea faţă de cei năpăstuiţi; denunţarea nedreptăţilor; interes pentru păstrarea memoriei istorice. În 2010, Editura Meteor Press a publicat romanul Vioara de la Auschwitz, semnat de aceeaşi autoare. 1915, Armenia.
Guvernul turc a decis exterminarea poporului armean.
Aram, un băiat de 15 ani, împreună cu mama lui, Maryk, fug din ţară. Urmează un lung exil, cei doi călătorind din ţară în ţară, până la Marsilia.
Aram îşi notează amintirile într-un caiet oferit de tatăl lui, Vahé, un poet renumit, asasinat de turci.

I. Agama Stellio

 

Nepotul meu Adrià are o adevărată pasiune pentru animale. Cunoaşte tot soiul de nume şi de obiceiuri ale acestora, le cercetează cu mare atenţie, se pricepe de minune să le prindă de vii; apoi le eliberează, tefere şi nevătămate, mai puţin bietele caracatiţe cu care ne-a hrănit vara aceasta. De aceea nu m-am mirat când, în timpul călătoriei pe insula grecească Rodos, a reuşit să prindă preţ de câteva clipe una dintre straniile şopârle de pe insulă, de aproape două palme lungime, care se ridică vioaie pe picioruşele din spate, mult mai lungi decât cele ale şopârlelor obişnuite. Au o culoare frumoasă, între brun şi auriu, şi sunt numite "dragon de Rodos" deoarece sunt uşor diferite de şopârlele din Ciclade. Din câte am aflat, numele lor ştiinţific este Agama Stellio.
 
Întrucât am hotărât să scriu istorisirea aceasta în Rodos, de unde se zăresc insula Symi şi, mai aproape, ţărmurile turceşti, am început-o cu numele robustului şi speriosului "dragon" de pe insula soarelui. Poate şi deoarece povestirile sunt, uneori, mai greu de înhăţat decât sprintenul dragon din Rodos. Asemenea lui, adesea se lasă văzute, însă abia ce le întrezăreşti, pier. Acum îmi dau seama că, mulţi ani înainte de a cunoaşte Rodos şi Symi, începusem să întrezăresc povestea lui Aram, Iorgos şi Marik, fără nume, nelămurit. Să fi fost când am citit versurile lui Hrant Nazarianţ? Sau când Konstantinos Kondos junior mi-a arătat, la Roses, însemnările bunicului său, pescarul grec de mărgean din Cadaqués?
 
Mai mult decât un carnet de însemnări, era o cărţulie pe care bunicul său o primise de la societatea de întrajutorare a Bisericii greceşti din Marsilia: aceste societăţi erau absolut necesare în acele vremuri, când nu apăruse încă asigurarea socială. Însă în afară de acest carnet mi-a mai trecut pe sub ochi şi un caiet gros, scris de mână, cu nişte litere de neînţeles, un scris din care nu pricepeam o iotă. Am făcut o fotocopie şi am păstrat-o bine, cu intenţia de a căuta un cunoscător care să-mi tălmăcească înţelesul.
 
Până de curând, caietul s-a odihnit ani de zile în unul dintre sertarele pline cu diverse materiale. La întoarcerea din Rodos, prevăzuserăm să petrecem o zi şi o noapte la Atena. M-am sculat foarte de dimineaţă, ca întotdeauna când sunt în Grecia şi, de îndată ce s-au deschis librăriile - unele chiar de la ora opt - am achiziţionat de la librăria Kaufmann vreo două volume de poezie armeană traduse în franceză. Am avut noroc: minunata caligrafie din original era foarte asemănătoare cu aceea din caietul meu tăinuit. Astfel, chiar dacă nu era totul, aflasem care era patria celor care-l scriseseră, iar jurnalul lor, fiindcă asta trebuia să fie, avea să mă ajute să scriu o carte despre armeni, aşa cum tocmai hotărâsem în Rodos.
 
A mai urmat o surpriză: prietenul meu Daco, naturalist din Ampurdan, specialist în şopârle, a publicat un articol în care consemna cu lux de detalii faptul că observase prezenţa, până acum cu desăvârşire necunoscută, a unui Agama Stellio pe un perete din zidărie seacă, în Cadaqués. Nu-şi explica această descoperire, se mărginise să o noteze. Cum de se afla dragonul de Rodos la capătul celălalt al Mediteranei? Una dintre tainele naturii, pe care nici ştiinţa nu le poate dezlega.
 
Norocul mi-a slujit în continuare perseverenţa. Am cunoscut-o, printr-un prieten, Ramon, pe Maria Ohanesian, care mi-a tălmăcit notiţele din caietul lui Aram. Maria este o armeancă din Argentina stabilită în Catalonia, care cinsteşte amintirea bunicilor săi şi vechea sa limbă. Fără ajutorul ei, nu vi i-aş fi putut înfăţişa pe Aram, Marik şi Iorgos. Însemnările lui Aram nu prea sunt datate, poate deoarece coşmarurile par să se afle în afara timpului, iar exilul lui era un coşmar, însă cumplit şi real. Totuşi, mai târziu apar nişte date. În orice caz, faptele pe care le relatează s-au petrecut între anii 1914 şi 1925. De asemenea, trebuie să vă spun că personajul tatălui lui Aram, Vahé al meu, mi-a fost inspirat de figura marelui poet Daniel Varujan (1884 - 1915).
 

II. Aram şi Iorgos

 

Ne este cam greu, în zilele noastre, să ne închipuim cum arătau Aram şi Iorgos când se scufundau în albastrul adânc al golfului Sidra, pe ţărmurile Tunisiei. Nu ne slujesc minunatele descrieri ale scafandrilor din zilele noastre care, cu aripile lor - labele de scufundare - par a fi păsări-peşte. În anii 192... lucrurile stăteau cu totul altfel.
 
"Pluteam lipsit de greutate - notează Antoni Ribera, poet şi scufundător - pe deasupra unui peisaj de vis, alcătuit din stânci abrupte, acoperite de alge, steiuri misterioase pe jumătate ascunse de gorgone, şi străbăteam nori de peşti".
 
În schimb, cei doi prieteni şi tovarăşi de muncă - grecul şi armeanul - au înfăţişarea unor mici monştri marini: şi-au pus casca grea din bronz şi se zăresc în ea deoarece este prevăzută cu un soi de ferestruică din sticlă. Asemeni unui cordon ombilical foarte lung, un tub de cauciuc îi leagă la pompă, instalată în această expediţie pe vasul Dimitrios. În loc să zboare, se mişcă greoi, târându-se parcă peste stânci cu mare dificultate. Însă respectă regula de aur a lui Kostas:
- Să nu vă scufundaţi niciodată singuri!
 
În jurul lor domneşte liniştea, peşti coloraţi săgetează în voia lor, cu adevărat lipsiţi de greutate, iar deasupra luceşte ca oglinda suprafaţa mării. Însă scufundătorii n-au timp să admire mişcările unduitoare ale doradelor de argint, iar azi, nici măcar sângeriul mărgeanului. Trebuie să fie cu băgare de seamă la alte lucruri; pe vas, călăuza este şi el numai ochi şi urechi, atent la mişcările frânghiei: prin două smucituri cer aer, patru înseamnă, în schimb: ridică-ne! Nu va fi nevoie să ceară unelte, deoarece în sacul din faţa salopetei de cauciuc fiecare are câte un ciocan.
 
Acum, se află la douăzeci de metri; n-o să coboare mai mult. ştiu că e ultima scufundare în această zonă. Dacă nu descoperă epava vasului pe care-l caută de câteva zile, de mâine o să încerce în altă parte: aşa a hotărât patronul. De aceea, se poate spune după ce au străbătut oglinda fremătătoare a apei, n-au ochi nici măcar pentru stâncile care par spuzite de floricele galbene - antozoarele -, pe când algele întunecate se unduiesc neîncetat, asemenea unor plete răscolite de-o misterioasă tramundană. Au la dispoziţie o jumătate de ceas şi nu vor să-şi sleiască puterile. Sunt tineri, dar au fost deja martori la câteva accidente.
 
Se mişcă încet, înaintând pe fundul pietros "ca nişte animale rampante": scafandrul duce un lest de plumb de şaptezeci de kilograme! Aram îşi urmează tovarăşul, mai priceput decât el, şi curând îşi dă seama că a descoperit ceva important: tălmăceşte fără greutate semnul pe care i l-a făcut cu degetele, după ce a vârât ceva în sac:
- Vino spre mine, urcăm la suprafaţă, asta înseamnă mişcările lui dibace.
 
Însă ce caută Aram şi Iorgos pentru patronul lor? Pentru a afla, trebuie să ne întoarcem în timp câţiva ani, mai precis în anul 1907. Anul în care un pescar grec de bureţi de mare - ca Iorgos - a descoperit, spunea el, o epavă înţesată de... tunuri. Însă ceea ce zărea el pe jumătate împăienjenit din pricina curenţilor nu erau tunuri: erau nişte splendide coloane greceşti din marmură pentelică, zvelte, minunate, cum s-a dovedit după multe osteneli şi o campanie serioasă de explorare. şi, pe lângă acestea, sculpturi, vase, trepiede... Războiul dintre 1914 şi 1918 întrerupsese cercetările şi nu se mai cunoştea cu exactitate locul în care se afla epava. Poate că Iorgos l-a regăsit!
 
Aram înaintează alături de el şi cască ochii: vede cum prietenul lui vâră în sac o statuetă, ale cărei contururi nu se disting foarte bine. Ar vrea să ia şi el ceva, dar nu mai au timp: smulge din lemn o bucată de marmură şi amândoi fac semn în acelaşi timp că vor să urce. Deja se apropie încet de suprafaţă, azi uşor tulburată, o plasă mişcătoare de lumină, se caţără greoi, osteniţi, pe puntea vasului Dimitrios şi, curând, odată despuiaţi de casca grea, de plastron şi de salopeta de cauciuc, scufundătorul grec scoate dinaintea tovarăşilor săi comoara marină: arheologul expediţiei mai că ţopăie de bucurie, văzând cu ochi pricepuţi care străbat depunerile atâtor veacuri profilul chipului sculptat, pletele adunate la ceafă. Iorgos a găsit, fără urmă de îndoială, vasul grec scufundat, încărcat cu comori din Attica: are dinainte profilul zeiţei dragostei, chipul Afroditei.
- Iar ce-ai adus tu, Aram, încuviinţează zâmbitor, este o volută dintr-un capitel.
 
Cei doi prieteni zâmbesc, obosiţi şi mulţumiţi. O să aibă, aşadar, de lucru pentru mai multe zile, îşi spune Aram în sinea lui. Iorgos, în schimb, sporovăie şi face gesturi largi, parcă închipuind cu mâinile descoperirile care-i aşteaptă sub ape. Acum, dezbrăcaţi de costumele de scafandru, cei doi băieţi nu mai seamănă: armeanul este mai scund decât tovarăşul său şi are ochii de un negru intens, străbătuţi de o undă de tristeţe. Iorgos e unul dintre acei greci blonzi care se mai întâlnesc, când şi când, în insule, iar ochii lui râd, albaştri şi verzi precum apele care împresoară insula Symi.
 
Îi învăluie o aromă delicioasă de languste: le-au pescuit tovarăşii lor într-o grotă marină. Bucătarul tocmai le-a copt pe jăratic în sobiţa de pe micul velier şi sunt îndeajuns pentru toată lumea: gustarea este stropită cu vin din cel bun, iar marea potolită ajută la sărbătorirea descoperirii.
 

III. Însemnările lui Aram. Atena

 

 
Uneori, mă trezesc peste noapte şi strig. Sau am un coşmar şi strig, chiar dacă sunt adormit. Am cincisprezece ani, dar nu mă pot stăpâni: îl strig pe tata, îi strig numele: Vahé, Vahé! Le strig pe bunica şi pe cele două surioare ale mele: Sofia, Iané!
 
Mama, Marik, mă aude şi vine la mine. Mă înveleşte ca în copilărie şi-mi trece mâna peste fruntea umedă de sudoare, iar mie mi se pare răcoroasă ca trandafirii ei din Trabizonda:
- Taci, Aram, fiule! E târziu, dormi, nu-i deştepta pe ceilalţi.
 
Îmi amintesc, auzind-o, cântecul de leagăn pe care mi-l fredona când eram mic; nu l-am învăţat atunci, bineînţeles, ci mai apoi, când le legăna pe surioarele mele. E acelaşi cântec, mi-a spus, pe care i-l cânta bunica:  
Însă acum n-aş vrea să mi-l cânte. Sunt mare şi, mai mult, i-ar putea trezi pe ceilalţi. Nu dormim singuri, suntem o mulţime de femei, copii, câţiva bătrâni - mulţi au pierit pe drum - şi bărbaţi care încă n-au emigrat. Noi am nimerit într-un adăpost în clădirea operei din Atena; alţii sunt în hotelurile de pe coastă, pe insule, în pieţe acoperite, în mănăstiri... Nu ştiu câţi am rămas, cred că nimeni nu ştie prea bine.
 
Întotdeauna îmi amintesc de tata mai des decât de ceilalţi din familie, deşi îi iubesc pe toţi. Mă gândesc la tata, care e mort, care trebuie să fi murit, sunt sigur, cu armele în mâini, luptând împotriva ucigaşilor noştri turci. În ciuda lucrurilor pe care le-am auzit, nu mă pot gândi că a murit altfel, curajos cum era, deşi părea firav şi subţire, cu ochelarii lui. Nu vreau să mă gândesc la fetiţe sau la bunica: despre ele ştim cum au fost ucise, dar nu vreau să mă gândesc şi nici să scriu despre asta.
 
Tatăl meu e un poet. Nu spun "era", fiindcă poeţii nu mor niciodată. A publicat deja două cărţi, dar mă tem că exemplarele s-au rătăcit sau au fost date pe foc, mai puţin cele pe care le-a luat mama când am purces împreună spre Van. Nu s-a despărţit niciodată de ele, în toate călătoriile şi drumurile pe care a trebuit să le facem. Le-a luat din plăcerea de a le avea mereu la ea, nu fiindcă ar fi avut vreo presimţire rea, aşa mi-a zis.
 
Îmi amintesc foarte bine pregătirile pentru călătoria noastră şi soarele care strălucea vesel în dimineaţa în care am plecat de acasă: ultima dimineaţă fericită, ultima zi în care mi-am mai văzut surioarele, pe bunica şi pe tata, Vahé. Ultima îmbrăţişare a părinţilor mei, ultimele sărutări din partea fetiţelor şi a bunicii:
- Marik, stai liniştită, spunea bunica. Nu-ţi face griji pentru fetiţe sau pentru Vahé.
- Nici pentru trandafirii tăi, a adăugat tata. La întoarcere, o să-i găseşti bine îngrijiţi.
 
Locuiam într-o casă cu o grădiniţă plină de tufe de trandafiri. Mama spunea că sunt trandafiri din Anatolia, cei mai înmiresmaţi din întreaga lume. Acum, lăsam totul în urmă din pricina unei făgăduieli a mamei. În urmă cu un an, zăcusem grav bolnav de pneumonie, fusesem cu un picior în groapă. Mama, care e foarte credincioasă, făgăduise că, dacă mă vindec, aveam să facem amândoi un pelerinaj la mănăstirea de la Narek, în apropiere de lacul Van, şi la biserica Sfânta Cruce, pe insula Akdamar. Un drum lung şi întortocheat înspre munţi: de aceea ne alăturam unui grup care anul acela se îndrepta tot într-acolo. Se sărbătorea un centenar, nu-mi amintesc care, al Sfântului Grigore Luminătorul.
 
Urma să lipsesc de la şcoală multe săptămâni, dar eram încă mic, şi tata, care era profesor de greacă şi de franceză, se învoise:
- Când vă întoarceţi, o să fac pregătire cu tine şi-o să te aduc la zi.
 
Mă pusese să iau cu mine vreo două cărţi, ca să studiez în ceasurile libere. Mama avea rude în vilaietul Van, nişte veri care aveau să ne găzduiască; dacă n-ar fi fost ei, nu cred că tata ne-ar fi lăsat să călătorim atât de departe. Cea care s-a întristat cel mai mult a fost bunica, de parc-ar fi încercat-o o presimţire. I-a fost foarte greu să se desprindă de mine:
- Mergeţi cu bine, Aram! Dumnezeu să te binecuvânteze!
 
De-atunci, nu i-am mai auzit niciodată vocea. Uneori, însă, i-o visez. Încă e prea dureros pentru mine să aştern pe hârtie amintiri despre familia noastră. Poate ceva mai încolo am s-o fac. Acum vreau să însemnez un fapt foarte important: mi-am găsit un prieten. N-aveam niciunul aici: aproape toţi băieţii sunt mai mici decât mine.
 
Mi-era aşa de dor de mare, încât am hotărât să mă duc până în port; pe jos, fiindcă n-aveam bani să ajung altfel. Am mers mult şi am tot întrebat pe unde s-o iau, până ce am ajuns la mare, în portul Pireu. Nu mai văzusem niciodată atâta forfotă; în Trabizonda era foarte diferit, ca să nu mai spun de lacul Van. Mie-mi place foarte mult să înot, iar tata mă obişnuise de mic, de la şase ani, să înot nu doar în mare, ci în râul Deghirmen, unde e mai anevoios. Uneori, merseserăm până la trecătoarea Zingana, în munţi, iar tata îmi zicea:
- Înoţi ca un somon.
 
Nu fiindcă aş fi înotat împotriva curentului, cum mi-a spus că fac somonii; ci fiindcă-mi plăcea să mă scufund în apele învolburate. La nouă ani înotam deja în lacuri de acumulare, chiar şi pe sub apă, până ce mă usturau ochii. Ei bine, acum am găsit un prieten, un băiat asemenea mie. Îl cheamă Iorgos şi e grec, fiu al insulei Symi. ştie să se scufunde şi e pescar de bureţi. Am intrat în vorbă cu el şi ne-am împrietenit imediat. M-a invitat să bem o oranjadă şi mi-a povestit o sumedenie de lucruri despre viaţa lui, despre insulă, despre unchiul lui, Kostas. Mi-a oferit şi jumătate din prânzul lui, care mi s-a părut foarte gustos, mai ales pâinea şi carnea la frigare. Ascultându-l şi vorbind cu el, nici nu-mi dădeam seama cum trece timpul:
- Doamne, cât e de târziu! Trebuie să plec, mama s-ar putea îngrijora.
 
M-a însoţit o bucată de drum şi ne-am înţeles să ne mai întâlnim, chiar mâine. Nu mi-e greu defel să merg pe jos până-n port.
  Azi ne-au împărţit haine, au venit la ţanc. Mama nu ştia cum să mi le mai cârpească, mai ales la coate şi genunchi. Spune că sunt de la o asociaţie americană care se numeşte NER (Near East Relief - n. a.), aceeaşi care sprijină orfelinatele în care se află mii de copii armeni. Eu am primit o flanelă nou-nouţă şi nişte pantaloni care-mi sunt cam largi, dar Marik o să-i ajusteze pe măsura mea. Am mai primit pantofi şi nişte ciorapi. Marik a fost şi ea silită să-şi modifice rochia pe care o primise, fiindcă acum e foarte slabă.
 
Am îmbrăcat imediat flanela ca să mă întorc în port. Pantofii nu, mama zice că trebuie să mă ţină mult. M-am întâlnit cu prietenul meu Iorgos la locul stabilit şi m-a dus să-i cunosc unchiul şi pe ceilalţi marinari; toţi sunt din Symi, cu excepţia unuia, care e de-ai locului. Am luat prânzul cu ei pe vapor, un prânz foarte gustos: de când nu mai mâncasem o carne de miel atât de bună! Mi-au pus şi o porţie zdravănă de caracatiţă, fiartă înăbuşit, cu orez:
- Mănâncă, băiete, că până acum trebuie să fi făcut foamea! îmi zicea unchiul lui Iorgos.
- Da, dar nu mai pot, mulţumesc.
- Eşti deja mare, bea din vinul nostru, e vin de Rodos, adăuga el.
 
După ce am isprăvit prânzul, mi-au arătat tot vaporul, care nu e nici nou, nici foarte mare, în schimb e foarte bine alcătuit şi clădit. "Totul a fost făcut pe şantierul naval din Symi", mi-a explicat, grozav de mândru, Iorgos.
- Vezi icoana asta? E Sfântul Nicolae, oblăduitorul tuturor marinarilor. Ne scapă ori de câte ori trecem prin primejdie, el sau Sfântul Mihail Panormitul, proteguitorul insulei.
 
Între prânz şi sporovăiala cu marinarii din Symi, timpul zbura. Ce schimbare faţă de după-amiezile lungi, nesfârşite, petrecute în refugiu, când era vreme urâtă, şi mai ales faţă de lungile ierni din Erevan!
 
Nu mai petrecusem atât de bine de când părăsiserăm Vanul, cu atâta timp în urmă. Nici ei nu-i pot suferi pe turci. Mi-au povestit multe lucruri, mi-au vorbit despre proiectele lor. Dar cel mai bine este că aceste proiecte... mă au în vedere şi pe mine. Au renunţat la negustoria de bureţi, nu mergea foarte bine, iar acum se ocupă de coral, din cel roşu. Mai încolo, Iorgos o să mă înveţe să mă scufund şi o să-mi dea de lucru la bord. Mi-au făgăduit şi sunt sigur că o să se ţină de cuvânt.
 
Prietenul meu le-a vorbit despre iscusinţa cu care înot şi despre cât de mult îmi place marea. Le-a spus că pot înota deja pe sub apă, în apnee, şi cred că a cam înflorit puţin lucrurile. Dar e adevărat că marea mă atrage, chiar şi acum, când ştiu cum au murit bunica şi fetiţele: însă vina nu este a mării, ci a oamenilor, a blestemaţilor de turci. Marea e nevinovată. Aşa că o să lucrez cu pescarii greci de mărgean, o să fac tot ce trebuie. Mi-au spus că o să se ducă să vândă mărgeanul tocmai la Marsilia, oraşul unde-o să locuim noi!