Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Togolezul 55 vorbeşte româneşte şi se teme de spirite


Adina Borcan

17.11.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dapaong sună a China, Coreea... dar e Togo. Ca să ajungi acolo, din capitala Lome, ai nevoie de două zile şi un şofer bun. Nu îmi amintesc cum îl cheamă pe al nostru pentru simplul fapt că ne-a pus în vedere, încă de când am făcut cunoştinţă, că e cunoscut în toată ţara: e preşedintele sindicatului şoferilor togolezi şi toată lumea îl ştie ca "domnul 55". De ce? Pentru că autobuzul pe care l-a condus ani de zile avea numărul 55. O explicaţie cât se poate de simplă pentru un nume neoficial la fel de simplu. Togolezul nostru cu numărul 55 era însă foarte special nu doar datorită numelui, ci şi pentru că avea afinităţi neaşteptate cu România. Liniştită că în mica republică din vestul Africii nu înţelege nimeni nimic din conversaţia mea (de altfel nevinovată) cu mama la telefon, mi-am permis să povestesc vrute şi nevrute. Şi am încheiat urându-i mamei La mulţi ani, pentru că era ziua ei. După ce am închis telefonul, domnul 55, care era la volan, se întoarce şi îmi spune, într-o limbă românească pură şi fără accent "spune-i mamei tale La mulţi ani şi din partea mea". Explicaţia e oarecum.... istorică: pe vremea preşedintelui Gnassingbé Eyadéma, aflat la putere nu mai puţin de 38 de ani, togolezii primeau burse de studiu din partea statului român. Fratele şoferului studiase medicina în România, se căsătorise în România şi învăţase limba. Domnul 55, la rândul lui - ca de altfel şi ceilalţi 8 fraţi şi surori - petrecuse suficient timp în, pentru ei "moderna ţară comunistă" astfel încât româna devenise cumva limba universală a familiei...



E o practică normală în Africa să se împartă cadouri în timpul campaniei electorale. De cele mai multe ori, bucăţi de materiale imprimate cu figura candidaţilor, aşa numitele panji. Rochii pentru femei sau cămăşi pentru bărbaţi, draperii, feţe de mase... materialele au utilizare universală. Iar campania electorală devine foarte colorată. Cel mai pitoresc personaj a fost însă cel care avea o cămaşă imprimată cu figurile tuturor candidaţilor. Omul nu se putea hotărî... aşa că a găsit soluţia, a îmbinat stofele şi astfel făcea concomitent campanie pentru toată lumea! L-am întrebat totuşi cum o să facă alegerea finală în momentul votului. "Acum sunt cu toţi. Dar în cabina de vot, sunt doar eu şi conştiinţă mea"...

Costumaţia tipică de campanie electorală poate fi însă înlocuită, la nevoie, cu una... globalizată.


Discursul candidatului principal, Faure Gnassingbé, fiul mai sus menţionatului preşedinte matusalemic, care de altfel a şi câştigat alegerile, intră la categoria senzaţional. "Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine la bine şi la greu, pe soare şi pe ninsoare". Ninsoare??? În Togo? Eventual în poze sau la televizor. Explicaţia: candidatul îşi alesese un sfătuitor francez, care scria discursurile dintr-un birou, probabil fără să situeze foarte bine Togo pe hartă....

În ultima zi în Congo am vizitat locul unde doream de mult să merg. Piaţa woodoo. Nu prea ştiam ce ne aşteaptă acolo. Şi trece de orice imaginaţie: poţiuni din piele de şarpe bune pentru impotenţă, gheare de maimuţă de atârnat la brâu pentru femeile care nu pot avea copii, prafuri din dinţi de şobolan pentru boli de inimă, remedii pentru boli despre care ştiai sau nu că există... Morbid, înfricoşător, sângeros. Dacă sunteţi în căutarea unei poţiuni magice, acesta este locul. Intraţi bolnavi şi suferinzi în piaţă, ieşiţi sănătoşi şi fericiţi. Sau cel puţin aşa promiteau vânzătorii curajoşilor care îndrăzneau să se informeze. Pentru togolezi, woodoo este soluţia alternativă (şi considerată mult mai viabilă) alături de medicamentele de la doctorul cu diplomă.


Ni s-a spus să nu facem poze, dar nu ne-am putut abţine. Domnul 55 ne-a atras atenţia că o să atragem spiritele rele, dar l-am ignorat. Am făcut turul, ne-am satisfăcut curiozitatea (o dată pentru totdeauna) şi am plecat. Câţiva metri mai încolo ne-a oprit poliţia. Amendă pentru că am trecut e roşu. Imposibil, semafoarele din Togo nu au electricitate! Degeaba i-am explicat poliţistului togolez că nu ai cum trece pe roşu la un semafor care nu funcţionează. El o ştia pe a lui. Ori amendă, ori permisul. În final Domnul 55 a negociat ceva. Însă a fost convins, şi aşa va fi toată viaţă probabil, că ghinionul l-am atras noi, cu aparatele noastre de fotografiat, care au supărat spiritele din piaţa woodoo...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer