De data asta nu. În mai puţin de jumătate de oră făcusem duş, îmi uscasem părul, postasem pe Facebook programul în cinematografe a filmului Bărbaţi Mişto | The Stag, apucasem să pun şi toate rândurile de haine necesare pentru următoarea zi pe mine şi am avut şi destul de mult timp cât să mă încălzesc destul de tare în ele. În dimineaţa asta mergem să vedem balene. Baleeneee!!
Dimineţile aici sunt întunecate, e rece şi e linişte, nu că în restul timpului n-ar fi.
Bineînţeles n-am plecat la ora stabilită. Andrei a făcut ce-a făcut şi... important e că am ajuns la timp în locul unde trebuia să fim luaţi. Vremea încă dezbătea dacă se hotărăşte sau nu să plouă în mici reprize de burniţă atunci când am ajuns.
Un autobuz mic ne aştepta. Am urcat si în scurtă vreme am pornit la drum către locul unde aveam să ne echipăm pentru plecarea în larg. Pe drum ni se povesteşte despre cât de frumos e prin împrejurimi şi despre cât de multe balene sunt, despre călătoria lor de la Pol până în Caraibe. Despre cum se aventurează de la an la an mai adânc în fiorduri, aproape de mal.
Ascult destul de distant. Mi-e somn şi nu, nu vreau să mă entuziasmez. E foarte posibil să rămânem la finalul zilei doar cu plimbarea prin fiorduri. Ni se explică despre 'puf'-ul de aer şi apă pe care îl fac, despre cum vânează şi, brusc, Marie (ghidul nostru), face o pauză, după care ne arată exaltată în partea dreaptă prima balenă pe care aveam s-o vedem, de pe mal, de la distanţă. Vedem cum respiră o data, apoi se unduieşte graţios, ne arată coada şi se scufundă. Miza a crescut dintr-o dată. Atmosfera din autobuz se schimbă şi ea. Lumea e mai animată, abia aşteptăm să ajungem. Nişte italieni în spatele nostru îşi fac deja planuri.
Nu după mult timp avea să înţelegem ce înseamnă 'echipat'. Peste hainele pe care deja le purtam am pus un costum care să ne protejeze de vânt şi ploaie. Am încălţat nişte bocanci destul de ciudaţi însă extrem de comozi şi călduroşi. Peste tot ce v-am enumerat până acum am mai pus un alt costum, destul de greu, menit să ne ţină în siguranţă în eventualitatea în care am fi ajuns în apă. Avem multe fermoare de închis. Ne mişcăm greu din cauza volumului de haine din jurul corpului nostru şi a greutăţii lor. O pereche de ochelari şi gata.
În mai puţin de un sfert de oră eram într-o barcă gonflabilă. Primim asigurări că e foarte sigură şi că este folosită şi de trupele armate. Nu arată aşa.
N-am fost niciodată la vânătoare sau într-un context în care aşteptarea devine principala acţiune. Ne mişcăm aproape fără zgomot. Oamenii vorbesc puţin, şoptit. E o tensiune care se simte. Orice mişcare de val poate să ascundă un spate de balenă. Ne aşteptăm să vedem orci şi balene cu cocoaşă. Primele au dimensiuni mai mici şi sunt foarte agile. Sunt de fapt delfini, cei mai mari din familia lor. Balenele cu cocoaşă sunt mai lente, ating dimensiuni de până la 19 metri şi pot cântări în jur de 36 de tone.
Nu trece mult şi auzim jetul de aer şi apă (momentul în care ies la suprafaţă şi respiră), aparatele de fotografiat încep să se declanşeze. Fotografiem tot doar ca să ne asigurăm că nu scăpăm ceva. Un spate negru se arată şi se scufundă graţios urmat de coadă: prima balenă văzută de la numai câţiva metri.
Am fost norocoşi. Am văzut câteva grupuri de balene cu cocoaşă, câteva grupuri de orci, unul dintre ele avea şi pui. Le-am văzut hrănindu-se cu hering, jucându-se. Le-am auzit scoţând sunetul lor înfundat (balenele cu cocoaşă) şi împroşcând cu apă. Mai mult de atât nu vă pot spune. Am văzut balene. Ce înseamnă asta pentru noi veţi înţelege cu adevărat atunci când veţi vedea primele voastre balene. E ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. Am văzut balene.
Am stat vreo patru ore pe mare. Am făcut zeci de fotografii. Cele pe care le vedeţi aici îi aparţin lui Andrei.
Astăzi este prima zi din an când soarele nu se mai ridică deasupra liniei orizontului în Cercul Polar. Asta înseamnă că puţinele ore de zi de ieri au fost înlocuite de o seară / dimineaţă continuă şi, după prânz, surpriză: noapte.
Pe drumul de întoarcere a plouat într-una. Am sărit cu barca peste valuri, stropii aterizaţi pe faţă îmi provocau durere din cauza vitezei. Am zâmbit într-una. Nu eram singurul. Zâmbetul ăla pe care nu ţi-l poţi şterge de pe faţă amestecat cu recunoştinţă. Zâmbetul ăla care arată că tocmai ţi s-a întâmplat ceva grozav în mod autentic.
Am văzut balene.
(Skulsfjord, 22 noiembrie 2014)