Linia de producţie (final de trecere)

Arta e în metaforă (în traducere), e autonomie mobilă, disponibilă, ocupă locuri părăsite, disponibilizate, face lucruri pe care ar trebui să le facă alţii, alte "discipline". După ce s-a luptat cu ea însăşi şi s-a înlocuit pe ea însăşi (şi-a ţinut locul ei înseşi: proteză de sine), arta readuce aminte - re-literalizează - politica, economia, ştiinţa, legea.
 
În ceea ce mă priveşte - tocmai, nu mai sunt "eu": mă "obiectivez", mă "depersonalizez", mă "desubiectivez" făcând (instinctiv-metodic) naveta, intrând şi ieşind din şi de pe diferite domenii care mai întâi mă atrag tocmai prin extraordinarul lor potenţial de productivitate transpozabilă, traductibilă, generalizabilă uman, ca să mă curăţ de false evidenţe, de evidenţe parohiale, ca să export cunoştinţele şi abilităţile, "expertizele" dobândite - ca să trădez. Ca să redevin permanent novice şi să fiu nevoit să traduc, să rămân permanent ÎN TRADUCERE, pe drumuri, între domenii, pe drumuri între domenii, să fiu, cu alte cuvinte, normal, comun, să redobândesc permanent poziţia "publicului", a "receptorului", a "consumatorului" pentru a putea să le subminez şi să le transform; să regăsesc şi să reinventez poziţia de exterioritate a omului comun, aceea la care toţi producătorii pretind că visează şi pe care toţi se laudă c-o vizează. Uit ca să învăţ - ca omul comun - din afară.
 
Arta trebuie abordată conform înseşi pretenţiilor şi potenţialităţilor ei: din afară, din poziţia (uşor de pierdut, greu de cucerit şi chiar de imaginat: ideală şi idealistă de fapt) a omului comun, oarecare, a ce au oamenii, aparent în gol, negativ, în comun.