Nu mi-o amintesc pe Madi. Aşa cum nu-mi aduc aminte de Nino sau de Traian. Cu ei, cu aceşti oameni nu pot fi în nişte raporturi memoriale sau memorialistice de amintire-reamintire, deoarece re-amintirea presupune uitarea (sau este, de fapt, presupusă de ea: se află, împreună, în cârdăşie). Nu pot să mi-o re-amintesc pe Madi pentru că nu am uitat-o.
Pe Madi, deseori, poate în special pe ea, o ascult. Adică mă întreb, în minte şi în inimă, ce ar fi făcut, ce ar fi spus, cum ar fi reacţionat într-o împrejurare sau alta. Şi, culmea, abia acum, ascultând înregistrările de pe acest disc (Mariana Marin, Scrisoare deschisă sau nu mă aşteptaţi la ore mici. Poeme rostite la Radio (1991-2002), Editura Casa Radio, 2014), îmi dau seama că de fiecare dată când apelez, interior, re-fondator, la Madi, când o întreb lăuntric, non-memorial, ca pe un oracol interior, ce ar fi de făcut în sensul justiţiei necondiţionate (care nu este deloc un reflex spontan pentru natura umană), îmi dau, aşadar, seama că răspusul lui Madi ţine de voce, de spunerea şi frazarea etic-ontologică ("ontolog-etică": constituirea realului pe dreptate), de un fel de suprasegmentalitate justiţiară care nu poate deveni amintire pentru că e un principiu. Accentul, accentuarea ca principiu fondator.
Să ne suprapunem aşadar vocile: Madi spunându-l pe Mazilescu, noi spunând-o pe Madi. Ca să ne auzim. Vocea exactă şi gravă a lui Madi. O ţineam minte părând că se alintă: dreptatea trebuie făcută să devină seducătoare, dreptatea ca intervenţie feminină care restabileşte dreptatea.
O ascult pe Madi. Miracolul reconstituirii prin voce, prin definiţie interioară. Miracol-oracol. Prin raportare interioară la ea, care "nu mai este", recapăt de fiecare dată realitate (adică mă ţin, drept, pe picioare). O aud ca pe mine însumi.
S-o ascultăm pe Madi, poezia e vocea interioară, rugăciunea de sine a raţiunii.