Ieşirea în realitate, sau oraşul ca autostradă şi parcare (radiotexte)

Pentru a începe să vorbim, să dezbatem cu privire la configurarea, la construirea efectivă, ca atare, a spaţiului urban ca un cîmp de delimitări, ca un traseu de constrîngeri, ca o maşină de fluidificat fluxuri, altfel spus ca o tehnică şi tehnologie propriu-zis politice şi societale, ca un macro-dispozitiv de materializare a libertăţii tuturor prin constrîngeri împărtăşite de toţi, voi începe cu un excurs - unii îl vor considera, probabil, pamflet - despre ceea ce, glumind şi nu prea, am putea numi homo automobilisticus. Căci el constituie adevărată şi marea problemă a oraşelor noastre, a spaţiului nostru urban. Cu homo automobilisticus avem noi de luptat.
 
Dar nu, aşa cum ar putea să pară, cum ne vine imediat în cap şi pe buze, cu homo automobilisticus încarnat întotdeauna de către ceilalţi avem noi de luptat, ci în primul rînd cu homo automobilisticus din noi înşine, cu homo automobilisticus care sîntem, potenţial, fiecare dintre noi înşine, cu homo automobilisticus în care, fără să ne dăm seama, ne transformăm, ca Frumoasa în Bestie, sau mai exact ca un benign Dr Jekyll într-un terifiant domn Hyde, ascunsul domn Hyde (the hidden Mr. Hyde...). Cu homo automobilisticus care stă şi pîndeşte în fiecare dintre noi înşine şi care nu aşteaptă decît să fie scos la iveală, la suprafaţă şi să iasă la atac pe străzile oraşului avem noi, fiecare dintre noi, în primul rînd, de luptat.
 
Exagerez, fireşte, dar o fac metodic, în scop didactic. Pentru a vă face, altfel spus, să înţelegeţi un lucru simplu: că automobilul este trăit de către fiecare dintre noi ca un vechi vis al omului, al umanităţii în sfîrşit realizat. De fiecare dată cînd deschidem portiera şi ne aşezăm la volanul propriului autovehicul, noi trăim un salt, ne instalăm într-o utopie realizată, împlinită. Şi pentru că nu sîntem, cel mai adesea, conştienţi de asta, pentru că săvîrşim acest salt într-un mod automat, spontan, somnambulic, de fiecare dată cînd ne instalăm la volanul unui automobil noi ne instalăm, de fapt, într-o boală, într-un sindrom şi dăm curs unui simptom, ne depăşim condiţia, devenim alţii fără să ne dăm seama şi, deci, fără să putem controla acest salt, această devenire, acest vis împlinit.
 
Cei mai mulţi reuşesc, din fericire, să controleze această devenire. Niciodată însă integral. Căci este foarte greu să te lupţi cu tine însuşi, de fapt cu supraeul întotdeauna mult mai puternic. Şi este păcat: visul e prea frumos (poate cel mai vechi vis al umanităţii), iar împlinirea lui, unul dintre foarte puţinele miracole accesibile umanităţii.
 
Cînd ne urcăm la volan, cu toţii devenim din oameni, şoferi; mai exact, "conducători auto". Iar aici termenul de conducător este mai mult decît potrivit, în sensul că trebuie înţeles nu (sau nu numai) în sensul lui umil, subordonat, tehnic, acela pe care îl afişează sintagma anodină de "conducător auto". Nu, cînd ne urcăm la volan (şi, iată, nici verbul a te urca, a te sui nu este, aici, inocent, oarecare, întîmplător), noi devenim, din oameni, nişte supraoameni, evoluăm, urcăm în grad, accedem, în ierarhia fiinţei, de la rangul de simpli oameni, de simpli pedeştri, de indivizi terre-à-terre, de oameni ai solului, lipiţi de glie, de ţărani ai fiinţării, la condiţia infinit superioară de conducători, în sensul tare şi plin al acestui cuvînt.
 
Şi atunci totul trebuie să înceapă să ni se supună, să se supună zborului nostru terestru, vitezei noului nostru trup de slavă (corps glorieux), adevărat uterus volant.
 
Cînd ne urcăm la volan accedem la rangul de conducători, adică nu doar de "conducători auto", ci de auto-conducători, de oameni superiori, neatîrnaţi, care se conduc singuri, pe care nimeni şi nimic nu-i poate conduce. Prin simplul fapt de a ne urca la volanul banalului automobil proprietate personală (care e mai mult decît casa, decît locuinţa, care, proasta de ea, doar stă, rămîne lipită locului), noi ne plasăm deasupra legilor, şi nu doar al legilor în sens trivial juridic, ci al legilor fizice, al legilor constitutive ale realului. Şi totul, în jur, trebuie să ni se supună. Realul însuşi!
 
Începînd, aşadar, cu spaţiul însuşi. Cînd ne urcăm la volan, noi modificăm, de jur-împrejur, spaţiul, îl reconfigurăm, îl "resetăm". De fapt, ca să spunem lucrurilor pe nume pînă la capăt, atunci cînd ne urcăm la volan, spaţiul dispare, noi negăm şi anulăm însăşi categoria spaţiului. Mai exact, asmuţim una împotriva alteia categoria sau dimensiunea timpului şi categoria sau dimensiunea spaţiului, timpul fiind biciuit să mănînce, să devoreze, să înghită spaţiul. Viteza este sinteza, cel de-al treilea termen, creaţia absolută care vine să elimine şi timpul, şi, prin intermediul timpului, spaţiul. Producem, declanşăm, fără să ştim, o apocalipsă ontologică, a anulare a realului.
 
Căci ce nevoie să mai aibă homo automobilisticus, auto-conducătorul auto de spaţiul ca atare, de spaţiul comun, de spaţiul oraşului, de spaţiul urban, cînd el nu se mai deplasează, propriu-zis, prin spaţiu, ci trăieşte în spaţiul mobil, pe care şi-l doreşte (ducînd visul pînă la capăt, împingînd visul pînă la ultima lui consecinţă) instantaneu, al propriului autovehicul, adevărat pîntece matern lansat cu viteza lumii prin cosmos?
 
Automobilul este o fantasmă şi noi îl (o) trăim ca atare, în mod fantasmatic. De aici şi stilul şi registrul descrierii mele. Cînd ne urcăm la volan, ne instalăm într-un vis pe care îl trăim însă maladiv, ca pe o boală: tocmai pentru că, în loc doar să-l visăm, îl trăim, îl luăm de bun.
 
Revenind, după acest zbor prin arhi-fantasmatica automobilului, la oile noastre, adică la spaţiul urban bucureştean, putem spune că atunci cînd bucureşteanul - ca ins care brusc devine arhetipal tocmai pentru că trăieşte, este prada unui arhetip - se urcă (în ierarhia fiinţei) la volan, vrea ca totul, în jur, începînd cu spaţiul însuşi, să i se supună, să asculte de "conducerea" lui auto, venerîndu-i splendoarea faptului de a se auto-conduce, de a deveni ceea ce se cheamă suveran, stare şi condiţie de care restul muritorilor, rămaşi pe jos şi pe afară, nu sînt în stare.
 
Cînd se urcă la volan, bucureşteanul vrea ca întregul oraş, spaţiul urban ca atare să se transforme în autostradă-şi-parcare. Cînd se urcă la volan, bucureşeanul nu vede, sau vede tot spaţiul urban doar în termeni de autostradă-şi-parcare. Atît.
 
Adică, în delirul lui arhetipal, de om care îşi trăieşte visul trăind ca în vis, ar vrea să poată să alerge oriîncotro cu viteza luminii şi să poată să parcheze oriunde are nevoie, în imediata apropiere de locul în care trebuie să se oprească. Nu suportă să se îndepărteze prea mult de autovehicul, se teme probabil că visul s-ar putea spulbera şi că principiul realităţii (faptul că nu e singur pe lume, că există şi ceilalţi, că există realitate şi real, spaţiu, timp, materie, semeni etc.: că există, tocmai, etcetera) ar putea să revină şi să răzbune transgresiunea aproape psihotică (pentru că, aşa cum sper că am reuşit să mă fac înţeles, homo automobilisticus este o stare de vis trăită aievea, ca şi cum ar fi realitate).
 
Homo automobilisticus, adică noi toţi, fiecare dintre noi, atunci cînd ne urcăm la volanul proprietate personală al platonicianului car de foc al lui Faeton, închidem de fapt ochii şi apăsăm pe acceleraţie: ne luăm zborul. Iar cînd trebuie să oprim, adică să coborînd pe pămînt, nu vrem să ne mai dăm jos, nu vrem să mai ieşim din vis, să părăsim starea structural delirantă, la propriu psihotică de "conducător auto". De aceea căutăm să parcăm cît mai aproape de locul nevoii: ca să intrăm repede, din interior în interior, să nu cumva să rămînem pe dinafară, să fim nevoiţi să ne mînjim trecînd prin realitate, şi, Doamne fereşte, să ne trezim la realitate.