Cu alte cuvinte, nu ne aflăm dinaintea unei cărţi pentru măsuţa de servit cafeaua, care, ca-n episodul respectiv din Seinfeld, să poată funcţiona, la o adică, chiar în postura de măsuţă de servit cafeaua. Cartea se doreşte serioasă, argumentată şi, chiar dacă, în mod evident, nu este o carte de strictă specialitate academică, dimpotrivă, reuşeşte să ţină sub control, cu mai mult de 1.500 de ilustraţii succesive, cum ne promite, iarăşi, coperta a patra, un material foarte greu şi peste măsură de sensibil, cel puţin în România. Printre măsurile ultime luate în anul de preşedinţie a CNMI, am aprobat documentaţia pentru introducerea ansamblului lui Brâncuşi pe lista tentativă a UNESCO şi era încă de actualitate introducerea fragmentelor de mină romană rămase la Roşia Montană; nu cu mult înainte, se intrase cu buldozerul la Sarmisegetuza, pentru amenajarea unei parcări, chiar pe un astfel de sit deja protejat, şi care apare în volum ca atare. Prin urmare, este un subiect viu în România şi, probabil, numai copyright-ul i-a împiedicat pe decidenţii editurii Litera să introducă măcar o pagină-două în plus de text critic, sau barem o postfaţă, care să augmenteze, pentru ediţia română cunoaşterea avantajelor (şi a dezavantajelor, cum corect a evidenţiat, la lansarea cărţii, de la Gaudeamus, fostul ministru al culturii, dl. Toader Paleologu) de a fi prezent pe o astfel de listă. Pentru că probleme sunt şi cu monumentele de pe listă, ca să nu mai vorbim de cele cărora le-ar prinde bine o astfel de prezenţă, sau cel puţin aşa ne-ar plăcea să fie cu adevărat cazul.
Or, nu este. În afară de situaţia din România, pe care nu o mai amintesc ca să nu răscolesc iarăşi sentimentele concetăţenilor activişti, cunosc foarte bine monumentele protejate din cel puţin două alte ţări: Senegal şi Maroc. În sine, atât locurile naturale, cât şi monumentele edificate şi / sau localităţile întregi protejate (St. Louis şi oraşul-insulă Goree, în Senegal, Meknes, Rabat şi Fes, în Maroc) sunt cu adevărat minunate şi merită toată atenţia autorităţilor locale şi naţionale, ca şi la noi. Dar, la fel ca şi la noi, ba chiar încă şi mai grav în Senegal, nu o primesc. Ţin la dispoziţie celor interesaţi fotografii cu starea incredibilă şi impardonabilă de decrepitudine în care se află St. Louis, de pildă. Dimpotrivă, în Fes şi Meknes se repară şi se întreţin ici şi acolo fragmente din ceea ce este un ţesut urban edificat continuu, fără clădiri. Am scris în această rubrică despre Fes, deci nu mai revin asupra subiectului, oricât de fascinant mi s-ar părea. Ideea pe care am subliniat-o şi la lansare este, însă, aceasta: prezenţa pe lista UNESCO nu garantează decât, cel mult, un anumit prestigiu, şi el în lentă eroziune, ca şi monumentele respective, devreme ce protecţia nominală nu vine şi cu finanţarea necesară pentru întreţinerea monumentului protejat. Căci, de unde? UNESCO este un fel de ONU al monumentelor şi este, mă tem, la fel de eficient ca şi acesta din urmă. Nu sunt convins dacă nu cumva acest patrimoniu al umanităţii nu a ajuns el să confere prestigiu organizaţiei menite să îl protejeze. Iar bâlbâielile noastre cu privire la numirea unui reprezentant pentru monumente acolo nu face decât să fi adăugat încă un cui la sicriul multor monumente de la noi, protejate sau nu, care se desfac inexorabil în cele din care au fost alcătuite...
