Ştiu, e o combinaţie cel puţin ciudată, mai ales că la un moment dat unul a pierdut Nobelul în favoarea altuia (şi n-a fost aşa cum se aşteptau toţi). Însă este un amestec bizar mai ales pentru faptul că doamnele deveniseră celebre, fiecare la vremea ei, ca autoare de cărţi pentru copii - cu toţii am auzit de Nils Holgersson sau de Pippi Şoseţica alias Pippi Longstocking, personaje îndrăgite de copiii din lumea largă, în timp ce domnul, acest etern "suedez zburător", reuşise să aducă literatura ţării sale pe tărâmul modernităţii. Deci se potriveau ca nuca în perete. În mintea mea însă au stat ani la rând în acelaşi sertăraş, liniştiţi şi prietenoşi. Pentru că da, i-am iubit pe Nils şi pe Pippi. Mă identificam atât de tare cu ei, încât aş putea spune fără exagerare că şi eu am fost un copil problemă sau o rebelă. Şi da, l-am iubit şi pe Strindberg pentru că şi eu visam, deci existam. (Mă dau mare acum. Adevărul gol-goluţ este că tot ce am cunoscut - citit, auzit sau văzut - în materie de teatru le datorez părinţilor mei, foşti actori ai Teatrului Naţional din Târgu-Mureş. Meritul e al lor, nu al meu.)
Acum, dacă mă iei la bani mărunţi, ştiu mult mai mulţi scriitori suedezi. În primul rând mi-am reamintit de laureatul Nobel din 2011 - Tomas Tranströmer, poet, psiholog şi talentat pianist, de care uitasem cu desăvârşire, şi de tânăra poetă Athena Farrokhzad, cu al ei Vitsvit, volum tradus în limba română de Svetlana Cârstean şi Raluca Ciocoiu. Dar am aflat şi de mulţi alţi colegi într-ale scrisului, pe unii chiar am avut plăcerea să-i şi întâlnesc (Mats Kempe, Kristina Sjögren, Grethe Rottböll). Ba chiar am cunoscut şi m-am împrietenit cu un talentat ilustrator şi scriitor din Taiwan (Jimmy Liao) şi cu o simpatică autoare din India (Paro Anand). Pentru toate persoanele, locurile şi lucrurile pe care le-am descoperit în această minunată călătorie prin Suedia le voi rămâne, de bună seamă, recunoscătoare gazdelor mele de la Biblioteca Internaţională din Stockholm, care m-au invitat să particip la ediţia din 2014 a Săptămânii Internaţionale a Cărţilor pentru Copii.
Planurile pentru călătoria cu pricina au început cu mult timp în urmă, dar m-am gândit că vor rămâne doar planuri, aşa cum mi se întâmplă de obicei când fac greşeala să mă ocup cu aşa ceva. Cei ce mă cunosc ştiu foarte bine că eu nu fac planuri, liste, pregătiri pentru un motiv foarte simplu: nu mă pricep. Dacă îmi fac planuri să scriu ceva, şi mai şi dau sfară-n ţară pe tema asta, nu mai scriu nimic, proiectul rămâne mort în păpuşoi. Tot aşa cum, dacă fac pregătiri şi mă mai laud prietenilor cu neîntrecutul meu talent organizatoric, intervine ceva şi nu mai plec nicăieri.
Aşadar, cum a început totul? Acum vreo doi ani, dacă nu mă înşel, m-a contactat domnul Tamás Gergely de la Biblioteca Internaţională din Stockholm. Domnul îmi citise textele publicate la Editura LiterNet (editura.liternet.ro), anume Andilandi - Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, Domnul de Ciocolată şi Teatru pentru prichindei: mari, mici şi mititei, şi mulţumită lui Răzvan Penescu, unul din cei doi fondatori ai LiterNet-ului, făcuse rost şi de e-mailul meu. La început, am crezut că vrea cărţi. Mă mai contactaseră şi alte biblioteci din ţară, mai ales de la cele şcolare, pe site (andilandi.ro), aşa că mă pregăteam să-l redirecţionez spre Editura Mediamorphosis (mediamorphosis.ro) pentru a putea intra mai uşor în posesia volumelor, dar el m-a oprit. "Nu avem nevoie de cărţi, pentru că le avem deja, noi pe dumneavoastră vă vrem", îmi zice, foarte ferm pentru un suedez. După cum aveam să aflu ulterior, de regulă ei sunt foarte diplomaţi, deci nu "atacă" direct pe cineva decât atunci când chiar n-au încotro. Apoi, acelaşi domn a continuat, la fel de decis: "Ne-am bucura să veniţi pentru o săptămână la noi şi să le vorbiţi copiilor români care trăiesc aici în limba ţării în care s-au născut şi să le povestiţi despre cărţile dumneavoastră".
Am citit de vreo două ori e-mailul, apoi - n-am să vă mint - am început să trec rapid în revistă numele glumeţilor pe care-i ştiam, gândindu-mă că mai toţi erau la curent cu fascinaţia mea pentru mitologia nordică, deci cel mai probabil eram victima unei farse. De-abia după câteva ore, când mi-am dat seama că invitaţia era una cât se poate de serioasă, am intrat uşor în panică. Ce să spun? Ce să întreb? Desigur, orice om cu picioarele pe pământ şi scaun la cap ar fi răspuns imediat cu "Vin, cum să nu, mulţumesc frumos pentru invitaţie!". Dar eu n-am făcut parte niciodată din această categorie de oameni (cu scaun la cap şi pământ sub picioare).
Domnului Tamás Gergely i-am răspuns de-abia a doua zi. I-am spus că invitaţia mă onorează, omiţând însă să-i spun că mă speria deopotrivă. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit - ţopăisem de fericire prin casă cu o seară în urmă, dar n-am de ce să vă ascund că nici nu închisesem un ochi toată noaptea la gândul că va trebui să mă dau cu avionul până la ei. Eram îngrozită de zbor. Aşa că după ce am rumegat în tihnă câteva scenarii horror cu mine căzând cu avionul din cauza teroriştilor, a unei banale defecţiuni tehnice, a extratereştrilor sau, de ce nu, a şerpilor, am mai schiţat urgent alte câteva filme de groază cu mine pierzându-mă prin aeroport şi ajungând pe mâna unor traficanţi de organe, apoi am respirat adânc şi-am răspuns cu un aer degajat: "Vin, cum să nu, mulţumesc frumos pentru invitaţie!".
Gata de plecare. Orice cititor care a rezistat cu lectura până aici şi care deţine o sănătoasă fobie de înălţimi ori de avion (de regulă cam merg mână-n mână) ar putea spune că m-am pripit, dar n-a fost deloc aşa. În primul rând, m-am gândit că n-ar fi fost frumos să mai trag mult mâţa de coadă. Trebuia să răspund repede şi la fel de politicos, altfel ratam ocazia unică de a vedea o ţară superbă. Pe de altă parte însă, mărturisesc că m-au mai scurcircuitat niţel şi alte cugetări. De pildă, m-am gândit ca tot românul francofon că "Promettre c'est noble, tenir c'est bourgeois", deci că multe se pot întâmpla până atunci, şi mi-am văzut de ale mele. Nu cred că aş fi putut funcţiona altfel în cei doi ani care au urmat, dacă m-aş fi văzut întruna cu ochii minţii stând disciplinată, în chingi, pe scaunul unui avion.
Însă vremea trecea, pâş-pâş, şi la un moment dat n-am mai putut plasa ideea plecării în depărtare, poate chiar într-un univers paralel. Primisem deja invitaţia oficială să particip la "The International Children's Book Week" prin intermediul doamnei Gizela Sladic (sufletul întregului eveniment), mi se rezervaseră biletele de avion, hotelul etc. Altfel spus, nu prea mai aveam cum să dau înapoi. Aşa că mi-am făcut paşaport - auzisem că în aeroportul Arlanda românii ar avea nevoie de el, ceea ce între noi fie vorba nu e deloc adevărat, apoi m-am apucat şi de împachetat. Nu are sens să mai adaug, cred, că am uitat o grămadă de lucruşoare utile acasă, dar nici să-mi fi amintit de ele nu cred că aş mai fi avut unde să le vâr. Cu o zi înaintea plecării am constatat că aveam în bagaj mai multe cărţi decât pulovere, deci ce sens avea să mă mai strofoc. Am înghesuit de-a valma în valiză tot ce mi-a picat în mână, m-am aşezat pe ea, apoi am tras cu chiu cu vai fermoarul.
Accidentul. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, când să zic şi eu gata, sunt pregătită de plecare, a apărut acel ceva menit a pune sub semnul întrebării întreaga expediţie pentru care mă pregătisem, cel puţin psihologic, de doi ani de zile. Mai exact, când să zic şi eu hop, am primit un telefon de la asistenta şcolii prin care eram anunţată, pe un ton ezitant, aproape sfios, că "Matei (fiul meu) şi-a spart capul, dar că acum e bine, fiţi liniştită!". N-am lăsat-o să termine pe biata femeie că am şi zburat spre şcoală, unde am găsit accidentatul întins pe patul din cabinet, suspect de cuminte, şi bandajat la frunte. Am aflat că încercase să escaladeze o grămadă de scaune (la ei în şcoală se zugrăveşte, în timp ce elevii învaţă) şi că, fiind prea înalt, dăduse cu capul de grindă, apoi căzuse, în lateral, pe grămada de scaune, toate orientate cu picioarele în sus. După care, plin de sânge, fugise de bezmetic pe coridoare, însoţit de o colegă, la cabinetul şcolii. Asistenta mi-a spus că părea confuz, că nu mai ştia numerele de telefon ale părinţilor, şi că ea nu putea spune sigur dacă lui Matei îi cursese sânge din nas sau dacă doar îşi mânjise întreaga faţă, inclusiv nasul, cu sângele care i se prelinsese din rana de la frunte. E inutil să mai insist asupra tuturor conexiunilor pe care le-am făcut atunci, ştiind ca fost medic cam care ar fi riscurile într-o astfel de situaţie, pentru că nu mi-am propus să vă plictisesc, dar vreau să vă asigur că am fost la un pas de a nu mai pleca nicăieri. În asemenea cazuri supravegherea bolnavului în primele 24 de ore era vitală, iar eu urma să plec a doua zi dimineaţa, cel puţin teoretic, la aeroport. Aşa că, după multe ore de aşteptare pe coridoarele a două renumite spitale bucureştene (Grigore Alexandrescu şi Bagdasar-Arseni), după mulţi neuroni sacrificaţi iremediabil şi o sumedenie de analize bifate, toată lumea m-a asigurat că băiatul e bine, că "nu are nimic la cap". Aşadar, deşi nu mai speram că voi putea pleca vreodată, a doua zi dimineaţa am purces, cu inima strânsă, spre aeroport.
Notă. Pentru că mulţi dintre amicii mei ştiu că urmează să public un roman pe care l-am scris în 2013, un roman inspirat întrucâtva din astfel de evenimente memorabile din viaţa de "cascador" a fiului meu, mă văd nevoită să precizez că n-am înnebunit între timp, deci n-am ajuns să-mi confund viaţa cu opera. Matei chiar şi-a spart iar capul în ajunul plecării mele. Pentru exemplificare, voi ataşa acestor rânduri şi o fotografie recentă a accidentatului.
În aer. În avion n-a fost chiar atât de rău (culmea!), pentru că m-am aşezat strategic pe scaunul de lângă coridor şi pentru că am citit întruna pe micuţa mea tabletă, primită în dar de la familion şi scăpată în cap în repetate rânduri. Suedezii din jur mă studiau discret cu coada ochiului, ca pe o micuţă curiozitate, iar eu mă străduiam să-i ignor, gândindu-mă că nici pentru Bilbo Baggins nu fusese probabil uşor atunci când ajunsese între Elfi. Aşa că am continuat să citesc şi cred că asta a fost salvarea mea. Mai precis, m-am bucurat să descopăr Abaţia lui Dan Doboş şi pe post de e-book şi mulţumită acestei cărţi minunate am uitat că sunt în avion, am uitat de necazurile de acasă şi am uitat că sunt înconjurată de nişte oameni înalţi, frumoşi, dar care vorbeau o limbă stranie şi care păreau strănepoţii unor extratereştri ce vizitaseră Terra cu mult timp în urmă.
La sol. Odată ajunsă în Arlanda nu mai puteam de bucurie - scăpasem nevătămată! Mai aveam două zboruri la întoarcere - tot cu escală la Berlin - şi gata! Îmi jurasem în gând că dacă mă mai invită cineva undeva, în Europa, voi termina cu prostiile şi voi pleca cu trenul. Aşa că, veselă nevoie mare, m-am îndreptat în pas săltat să-mi recuperez bagajele, apoi am luat-o senină spre ieşire, unde eram aşteptată de un taximetrist care urma să mă transporte la hotel. Mă simţeam atât de bine că eram iar la sol, încât numai după ce am ieşit din aeroport am constatat că nu mă întrebase nimeni de sănătate. Adică nu numai că nu-mi ceruse nimeni paşaportul ori invitaţia oficială de participare la "The International Children's Book Week", pe care o aveam la mine just in case, dar nu mă oprise nimeni nici măcar pentru a-mi cere buletinul sau pentru a-mi ura bun venit.
În taxi mi-am sunat soţul să-l întreb dacă e ok că am plecat din aeroport "aşa", adică neverificată, dar am primit de îndată lămuririle necesare: "Nu te mai agita atât! Nu mai eşti în România. După ce ai trecut de controlul din Berlin ai ajuns în spaţiul Schengen!" Aşa că m-am relaxat şi am încins o conversaţie pe cinste cu simpaticul meu taxi driver suedez. Domnul, pentru că era un domn mai în vârstă, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de informaţii utile. Mi-a spus că toate magazinele lor se închid pe la şase-şapte seara, dar că restaurantele sunt deschise, la fel şi magazinele alimentare mici. Că nu pot cumpăra nimic de la farmacie dacă nu am reţetă, nici măcar o aspirină. M-a sfătuit să-mi fac un abonament pentru mijloacele de transport în comun (el, un şofer de taxi!), pentru că e mai ieftin, după care mi-a arătat de unde începe oraşul Stockholm, explicându-mi că zona de la intrare nu era prea frumoasă, dar că trebuie neapărat să vizitez oraşul vechi, care era "demn de vizitat" în opinia lui, unde voi putea vedea Parlamentul, Palatul Regal, Primăria şi desigur mi-a recomandat multe muzee.
De asemenea, pentru că auzise şi întreaga conversaţie pe care o purtasem la telefon, m-a complimentat pentru "rusa mea impecabilă", apoi şi-a cerut scuze de vreo trei ori când i-am explicat că vorbisem în limba română, nu în rusă. "Mă scuzaţi", îmi zice "dar v-am auzit spunând da, da, aşa că v-am crezut rusoaică". După care a adăugat vizibil stânjenit: "Dar ar fi trebuit să recunosc totuşi limba, doar am fost în România de trei ori şi mi-a plăcut la nebunie. În plus, ştim cu toţii că limba română e o limbă latină, ca spaniola, italiana, franceza sau portugheza, deci sună altfel". I-am zâmbit cu admiraţie, fără să adaug însă că de originea latină a limbii noastre ştiau doar el şi prietenii cărţilor din lumea largă. Unii dintre românii noştri nu ştiu nici măcar cum se numeşte ţara lor sau dacă îi întrebi pe ce planetă sunt, îţi răspund senini că "nu sunt de pe aici". Căutaţi pe YouTube, dacă nu mă credeţi.
Gazda. La hotel mă aştepta deja doamna Gizela Sladic, organizatoarea întregii săptămâni, aşa că aveam emoţii. De îndată ce am văzut-o însă toată încordarea a dispărut ca un fum. Aveam de a face într-adevăr cu o persoană înaltă, zveltă, care vorbea o suedeză melodioasă şi se îmbrăca la fel de elegant ca orice Elfă care se respectă, dar ceva din trăsăturile ei mi s-a părut atât de familiar, de cald, încât m-a ajutat să trec cu uşurinţă peste emoţia de început a oricărui schimb de replici. În curând aveam să îmi explic şi de ce tot ce ţinea de ea îmi era atât de aproape. Doamna Sladic venise în Stockholm cu mulţi ani în urmă tocmai din Sarajevo, deci din aceeaşi Europă de Est căreia cu toţii îi spuneam casă.
Apoi m-am cazat la hotelul Birger Jarl, un hotel cochet, tradiţional, plasat strategic în buricul târgului. Cum studiasem site-ul înainte, ştiam destule despre hotel, inclusiv faptul că unele camere erau superb mobilate, dar n-aveau ferestre, ceea ce m-a determinat să le cer o cameră "cu vedere", sub promisiunea solemnă că nu voi sări de la etaj. În aceeaşi seară am cunoscut-o şi pe Paro Anand, o talentată scriitoare din India, publicată la Penguin şi autoare a peste 18 cărţi traduse în nenumărate limbi. Şi pot spune că ne-am plăcut din prima clipă şi că am legat o prietenie care sper să nu moară din pricina distanţei care ne desparte. Mai ales că ne-am propus să scriem şi o carte împreună - despre fiarele din folclorul românesc şi indian - dar asta e deja o altă poveste. Poate v-o spun altă dată. După ce o scriem.
Hai-hui prin Stockholm. A doua zi l-am cunoscut şi pe celebrul scriitor taiwanez Jimmy Liao, un fel de Maurice Sendak al Asiei de Est, însoţit de tânărul său prieten şi editor YingZhi Lin. Da, aţi citit bine, autorul şi editorul erau prieteni "deşi nu erau mereu de acord". Apoi, cu doamna Sladic în frunte, am pornit voioşi să vizităm oraşul. Primul popas l-am făcut desigur la Biblioteca Internaţională din Stockholm, unde am vizitat zonele cu cărţi din ţările noastre. Scriitorii români erau şi ei reprezentaţi. Mai mult clasicii, deci nu stăteam grozav comparativ cu autorii din Asia, dar m-am bucurat să văd şi cărţile mele acolo.
Vă spun toate astea pentru că dacă vreţi să faceţi donaţii, vor fi binevenite. Adresa lor este Odengatan nr. 59. Tot atunci am ajuns însă, din vorbă în vorbă, şi la spinoasa problemă a românilor care cerşesc în Stockholm la fiecare colţ de stradă, iar asocierea dintre literatura noastră, oricum slăbuţ reprezentată în biblioteca lor, şi problemele noastre economico-sociale n-a fost deloc măgulitoare. Toată ziua m-am temut că poate colegii mei din Taiwan şi India au rămas cu impresia că pe la noi cerşitul e un sport naţional, iar scrisul doar un hobby. Din fericire, n-a fost cazul, oamenii veneau şi ei din ţări cu economii în derivă, aşa că au reuşit să treacă mai uşor decât mine peste acel moment stânjenitor. Eu însă nu l-am uitat. Până la urmă asta e o problemă serioasă, căreia nici noi, nici suedezii, n-am reuşit încă să-i dăm de capăt.
Dar ziua de-abia începuse, aşa că ne-am continuat periplul prin Stockholm. E adevărat că noi veniserăm acolo cu treburi, cu toţii fuseserăm chemaţi ca să ne întâlnim cu copiii proveniţi din ţările noastre de baştină, dar şi cu scriitori, critici şi editori locali, însă asta nu i-a împiedicat pe suedezi să ne lase o zi să ne relaxăm, să vizităm oraşul, să ne adaptăm. Aşa că am petrecut o zi minunată în care am reuşit să vedem multe locuri frumoase, pe care le recomand călduros, chiar merită vizitate. Am trecut pe lângă Teatrul Dramatic Regal şi ne-am oprit puţin să ne fotografiem lângă o statuie încălzită. Statuia a fost ridicată în cinstea unei mari actriţe suedeze, foarte îndrăgită de public nu numai datorită talentului ei, ci şi graţie firii ei calde. Din această pricină statuia e încălzită şi de multe ori iarna vezi copii îmbrăţişând-o pentru câteva clipe, încălzindu-se în jurul ei.
La Muzeul Vasa, un alt obiectiv turistic ce nu trebuie ratat, am văzut cum suedezii au transformat un eşec răsunător într-o poveste de succes. Ceea ce spune multe lucruri bune despre ei ca naţie. Tot muzeul este construit în jurul unei epave din 1628 ce a fost recuperată intactă câteva secole mai târziu faţă de momentul în care s-a scufundat, chiar cu ocazia lansării la apă.
Apoi am ajuns la renumitul Junibacken, pe care, dacă aveţi copii, nu aveţi voie să-l ocoliţi. Este un muzeu al copiilor, deschis de familia Regală a Suediei în 1996, şi dedicat autorilor suedezi de literatură pentru copii, în special lui Astrid Lindgren.
Dintre toate minunăţiile văzute acolo, vreau să amintesc călătoria cu trenuleţul, în care am fost invitaţi, cu mic cu mare, să pătrundem în cele mai cunoscute poveşti suedeze, şi librăria muzeului, care este cea mai mare librărie de cărţi pentru copii din Suedia. Aici am găsit şi cărţile lui Jimmy Liao, traduse în suedeză, aşa că le-am făcut poze.
Cina Elfilor. Spre seară am fost invitaţi la o cină festivă, unde aveam să îl cunoaştem pe scriitorul suedez Mats Kempe, moderatorul seminarului la care urma să participăm cu toţii luni în faţa editorilor suedezi. Aşa că cina cu pricina fusese planificată în principal ca să ne împrietenim şi să punem ţara la cale în privinţa modului în care ar fi fost mai nimerit să ne impresionăm a doua zi distinsul auditoriu. De prisos să spun că pentru mine era prima întrunire de acest fel ce avea loc într-o ţară străină şi care urma să se desfăşoare în altă limbă decât a mea, deci nu mă aşteptam să-i năucesc, îmi propusesem doar să mă prezint onorabil, convinsă fiind că tot ce va urma după îmi va fi mult mai la îndemână. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Cu copiii a fost mereu simplu, cu părinţii ceva mai... complicat. Însă Mats ne asigurase să nu ne facem griji pentru că el poate vorbi ore în şir şi că va spune publicului "toate glumele lui bune", deci nici nu ne vom da seama când totul se va fi sfârşit cu bine. Aşa că l-am crezut pe cuvânt.
De asemenea, în aceeaşi seară, fiecare scriitor străin şi-a cunoscut şi ajutorul de nădejde, bibliotecarul care vorbea limba lui şi care urma să-l însoţească în mai toate activităţile ce aveau să se desfăşoare în şcoli şi librării, alături de copii, pe parcursul săptămânii următoare. În cazul meu a fost desigur vorba despre domnul Tamás Gergely, cel mai simpatic şi mai cumsecade român de etnie maghiară pe care l-am cunoscut. Şi când spun asta credeţi-mă, vă rog, pentru că am trăit în Târgu-Mureş şi am cunoscut destui maghiari. Mulţi mi-au fost prieteni sau colegi de facultate, cu alţii am lucrat - de pildă cu regizorii Kincses Elemér sau Attila Vizauer. Îi respect şi îi admir ca profesionişti, dar domnul Toma, cum îi mai spuneam uneori urmând pilda suedezilor din jur, a fost pentru mine mai mult decât un coleg, a fost un prieten. Dacă ar fi să aduc vorba de seria Andilandi, aş zice că l-am cunoscut pe "Blajinul Tamás", un ajutor de nădejde într-un tărâm nou, magic, dar uneori presărat cu mici capcane. Chiar şi acum, când privesc în urmă cu uşurare şi detaşare, nu pot să nu mă întreb ce m-aş fi făcut eu oare acolo de una singură? Cum aş fi putut ieşit la liman fără ajutorul lui?
În seara cu pricina, am gustat din multe bunătăţi, aşa că am ajuns la concluzia că bucătarii suedezi sunt nişte artişti, mai ales în privinţa prăjiturilor. (Deci când ajungeţi prin Stockholm, nu uitaţi să le testaţi dulciurile. Mai ales tortul cu morcovi, eu l-am verificat în trei ocazii diferite.) Apoi am pălăvrăgit întruna cu Paro, Jimmy şi Mats despre copilăriile noastre, despre motivul pentru care ne-am apucat de scris, despre ce anume scriem, despre felul în care o facem şi de ce, până când orice cuvânt a devenit de prisos. Eu cel puţin m-am ridicat de la masă în acea seară cu senzaţia clară că îi mai întâlnisem pe acei oameni, că-mi fuseseră şi atunci prieteni, şi că într-un fel sau altul îi voi întâlni din nou.
În prima zi a săptămânii am fost invitaţi cu toţii la Uniunea Scriitorilor Suedezi, secţia de literatură pentru copii, unde am fost întâmpinaţi cu mare bucurie de către scriitoarele Grethe Rottböll şi Kristina Sjögren şi am aflat multe lucruri interesante despre felul în care sunt susţinuţi scriitorii suedezi.
În primul rând, la secţia pentru copii nu există mulţi membri, vreo zece, douăzeci, dacă nu mă înşeală memoria, iar pentru a intra în uniune ai nevoie de două cărţi publicate (pe hârtie sau e-book-uri), cu câte o recenzie favorabilă la activ. Am surâs la gândul că dacă regula asta ar fi fost valabilă şi la noi, eu aş fi putut intra în USR cu mulţi ani înainte. Apoi am aflat că pentru a se întreţine la un nivel decent, scriitorii membri ai Uniunii Scriitorilor Suedezi au nevoie să muncească 3-4 luni pe an, în posturi găsite de regulă tot prin Uniune, în rest îşi pot vedea în tihnă numai de scris. De asemenea, tot atunci ni s-a explicat că scriitorii care participă la seminarii sunt plătiţi (tarifele lor sunt afişate aici) şi că dacă una dintre cărţile scrise de un anumit autor suedez este împrumutată frecvent de la biblioteci, autorul va primi tantieme. Tantieme pentru împrumuturi, nu pentru vânzări! Tot atunci, doamnele Rottböll şi Sjögren ne-au mai explicat că "secţia de dramaturgie" nu face parte din Uniunea Scriitorilor Suedezi, ci este una cu uniunea actorilor, regizorilor şi producătorilor de teatru şi film, deci dramaturgii lor ţin de UNITER-ul lor, aşa cum ar fi fost logic să fie şi în România. Dar la noi nimic nu e logic...
Pe scurt, e o prăpastie între noi, fraţilor! Ar fi chiar trist pentru scriitorii români de la secţia de literatură pentru copii (din care fac şi eu parte) să ofer acum prea multe detalii. Promit însă să le povestesc prietenilor, asta, desigur, numai dacă ţin ei morţiş să-şi strice ziua. Tot atunci am aflat că în India scriitorii n-o duc tocmai înfloritor, iar Jimmy ne-a spus pe şleau că în Taiwan niciun scriitor de succes nu vrea să-şi asocieze imaginea "cu asociaţia lor" pentru că domnii din asociaţie "sunt toţi comunişti". La sfârşitul întâlnirii îmi amintesc încercarea doamnei Rottböll de a găsi totuşi o soluţie, îndemnându-ne să ne facem asociaţii între noi, scriitorii tineri, dar şi răspunsul lui Jimmy care i-a spus că el nu are nevoie de un grup care să-i reprezinte interesele, pentru că putea face asta şi singur. Iar răspunsul lui, venit de la un om cu 52 de cărţi la activ, cu o sumedenie de premii, tradus în toate limbile de largă circulaţie internaţională, mi-a întărit convingerea că aceasta este adevărata mentalitate de învingător.
Veşti. Odată ajunsă la hotel, plină de energie şi gata să-i impresionez pe editorii suedezi de după-amiază, am primit un nou apel din ţară şi am aflat că Matei ajunsese iar la spital, pentru că prichindelul-cascador vărsase toată noaptea. Moment în care m-am speriat, recunosc, şi nici n-am mai mâncat mai nimic, deşi Paro dăduse imediat fuga la un magazin din apropiere ca să-mi aducă un sandviş, după care se apucase rapid să facă yoga în camera ei ca să se liniştească.
Mi-am reveni până la urmă desigur după vreo trei ore, când am aflat că acrobatul nu avea nimic "la etaj", atâta doar că medicii îi dăduseră o doză prea mare de antibiotice după ce fusese cusut sau o greşise farmacista, Dumnezeu ştie. Oricum, după ce mi-am revenit din şoc, am numărat până la zece şi am purces cu un zâmbet creţ pe buze către Biblioteca Internaţională, locul în care avea să se ţină sus-numitul seminar.
Prezentarea. Înaintea seminarului am fost invitaţi la IBBY (International Board on Books for Young People), unde am cunoscut multe doamne simpatice şi primitoare, care s-au prezentat pe rând în frunte cu Brigitta Alm, preşedinta comitetului, şi Ingrid Källström, apoi a venit rândul nostru, al scriitorilor străini, să le explicăm cine suntem şi ce anume scriem.
Gazdele ne-au omenit cu bere suedeză şi nişte plăcinte tradiţionale. Am gustat puţin din cea cu brânză, atât cât îmi permiteau emoţiile la acea vreme, dar şi acum regret că n-am încercat o bucăţică şi din cea cu peşte. Îmi amintesc că am discutat mult despre cărţile mele cu doamna Ingrid Källström, care s-a arătat interesată mai ales de piesele mele de teatru, aşa că i-am promis că volumul meu de teatru (versiunea în limba engleză, în traducerea Danielei Ursache) va ajunge şi la ea cât de curând.
Apoi am purces cu toţii spre seminar, iar acolo am făcut faţă cu brio. Mai ales că discursul meu a început în forţă, în suedeză - "God kväll och välkommen! Mitt namn är Sînziana Popescu" şi a continuat în acelaşi ritm, dar în altă limbă.
Un singur lucru mai vreau să adaug despre acea zi de pomină - prezentările colegilor mei au fost minunate! Paro ne-a citit cu patos şi interpretare un fragment dintr-o carte de-a ei şi a primit aplauze la scenă deschisă. Dintre toate cărţile ei mie mi-a căzut cu tronc No Guns At My Son's Funeral - o poveste zguduitoare în care un copil e racolat de un terorist, dar eu vă recomand să-i căutaţi toate cărţile pe Amazon, nu numai pe aceasta, pentru că merită, e o scriitoare care te răscoleşte, pe care n-o uiţi prea curând.
Marţi, trei ceasuri bune. Ei bine, şi după acea zi explozivă, parcă s-a spart şi ghinionul meu şi toate mi-au mers ca pe roate. Marţi dimineaţa aveam liber, aşa că nu m-am lăsat până nu m-am dus să văd casa lui Strindberg, unde am avut sentimentul, încă de la bun început, că am intrat într-o piesă de teatru. Auzeam paşi în urma mea şi pe cineva tuşind. Pentru că da, totul fusese gândit de parcă el ar fi fost încă acolo, de parcă te-ar fi însoţit peste tot, ba chiar te-ar fi invitat şi la masă.
Aşa că i-am studiat niţel sufrageria şi biroul, apoi am zăbovit o vreme pe un scăunel, plasat lângă balcon, dar şi lângă lampa lui favorită.
Şi fiind eu ardeleancă de felul meu, am şezut, dar am şi cugetat... Cică omul urâse din tot sufletul lui acel apartament minuscul, aflat în inima unui oraş zgomotos. Nu pot decât să-l înţeleg pe deplin. Şi eu mi-aş dori ceva mai multă linişte în jur. De pildă, m-aş bucura tare mult să nu mai locuiesc într-un bloc de manelişti, aflat lângă o fabrică de tancuri. Poate aşa aş fi în stare să scriu şi ziua...
Dar să revenim la chestiuni mai vesele. În aceeaşi dimineaţă m-am răsfăţat ca la carte.
Am reuşit să cumpăr câteva cadouri din buticurile de pe celebra stradă Drottninggatan, pe care m-am dus până-n capăt, adică până am ajuns să văd Primăria, Parlamentul şi Palatul Regal. În plus, m-am fotografiat la Konserthuset, unde are loc anual decernarea premiilor Nobel. Aşa, ca repetiţie generală.
După prânz, am purces către o şcoală din localitatea Sollentuna - Sofielunds school. Acolo, i-am povestit şi lui Matei când am ajuns acasă, una dintre fetiţe venise bolnăvioară, cu febră, numai ca să mă audă citind. Nu erau mulţi copii români în şcoală, vreo opt, dar aveau o profesoară de limba română, doamna Carmen Panghe, cu care făceau ore zilnic. Şi le-a plăcut atât de mult la mica noastră reuniune, încât ne-a fost tare greu să ne despărţim. Copiii mai voiau poveşti, iar părinţii veşti despre ce se întâmpla pe atunci în ţară, între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale.
Miercuri dimineaţa eram aşteptată la "The Swedish Institute for Children's Books" (da, ei au aşa ceva!), de către doamna Lillemor Torstensson, care mi-a vorbit despre menirea institutului.
Oricine voia să studieze, să-şi facă, de pildă, lucrarea de doctorat despre un anumit autor sau despre o carte anume, era binevenit acolo ca să se documenteze. Cărţile institutului, toate numai în limba suedeză, nu se puteau împrumuta, dar ţi se creau toate condiţiile din lume pentru ca să le poţi citi în tihnă la faţa locului. Apoi am vorbit despre premiile oferite scriitorilor suedezi care scriu pentru copii şi adolescenţi, dar şi despre premiile oferite autorilor străini dedicaţi aceluiaşi public ţintă. Şi desigur, ne-am făcut poze.
Spre seară, după un periplu de neuitat prin centrul vechi al oraşului, am poposit la Institutul Cultural Român din Stockholm, unde ne-am bucurat (domnul Tamás şi cu mine) să ne întâlnim cu doamna Eva Leonte, director adjunct ICR Stockholm.
Am vorbit despre evenimentele pe care dânşii le organizează pentru comunitatea românească, mai puţin puternică decât cele de la Madrid, Londra sau Torino, dar deloc neglijabilă. Vreau să le mulţumesc pentru toate informaţiile oferite, dar mai ales pentru faptul că la seminarul de luni, când mie nu mi-a fost uşor, ei au fost alături de mine. După cum bine zicea colega mea Paro Anand (India) "ai tăi au venit să te susţină, ai mei nu". Tot acolo m-am reîntâlnit cu Arina Stoenescu (şi ea fusese luni la seminar), care mi-a dăruit şi câteva dintre cărţile publicate la editura ei, Pionier Press, cărţi pe care vi le recomand călduros.
Invitaţia e valabilă atât pentru copii, cât şi pentru părinţii nostalgici, cărora le voi spune doar atât - una dintre cărţi e ilustrată de Livia Rusz, cea care ne-a lumina copilăria cu desenele ei minunate. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Arina, despre editura pe care o conduce ori despre proiectul ei de suflet "Casa cu poveşti Harap Alb", daţi click aici şi faceţi cunoştinţă cu acest om minunat, pe care mă simt norocoasă că l-am cunoscut.
Joi 13. În după-amiaza zilei de joi am fost invitată la Luna Kulturhus stadsbibliotek din Södertälje, pentru a mă întâlni cu copiii români ce trăiesc în acel mic şi cochet orăşel suedez. Copiii veniseră cu profesoarele lor de limba română, cu părinţii, cu bunicii şi chiar cu frăţiorii mai mici, pe care am reuşit să-i adorm cu poveştile mele. De data asta am avut de-a face cu o comunitate mult mai puternică de români şi cu o organizare impecabilă, mulţumită doamnei Ann Baugus. De pildă, mă căznisem să-mi car cărţile după mine, ca să constat că ei le aveau deja pe toate acolo, chiar şi pe cele din prima ediţie, deci cele care în România nu se mai găsesc.
Le-am citit din romanele seriei Andilandi, o serie fantasy inspirată din mitologia românească, dar şi din primul volum de povestiri al seriei, numit "Istorioare cu cosiţe", iar ei mi-au pus întrebări. Au vrut să ştie cât mai multe despre Zmei, Iele, Cai Năzdrăvani, Solomonari, Crăiasa albinelor, Ursitoare, Uriaşi, Căpcâni şi Blajini, iar eu m-am străduit să le ofer lămuririle necesare. La sfârşit, am dat şi autografe pe bucăţi de hârtie, ca un adevărat star rock, doar cărţile din biblioteci se împrumută, nu se vând. Deci să mai spună cineva că ziua de 13 e cu ghinion că îi mănânc urechile, vorba bunicii mele. Nu de alta, dar în ziua de joi, 13 noiembrie 2014, am avut parte de una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea de scriitoare.
În ultima seară petrecută în Suedia am mers cu trenul spre Västerås, împreună cu doamna Sladic, iar călătoria a fost realmente minunată. Parcă n-aş fi fost în tren, parcă eram într-o astronavă. În plus, am povestit mult despre pisicile noastre, aşa că timpul a zburat. La biblioteca din Västerås, mi-au ieşit în întâmpinare tot aşa, cu mic, cu mare, părinţi, bunici, profesoare şi copii. Toţi voiau să mă cunoască şi să mă audă citind.
Una dintre fetiţe, Ioana, mi-a adus şi o compunere de-a ei, publicată pe un caiet dictando într-o ediţie bilingvă româno-suedeză. Povestea era despre "un altfel de Beethoven", care se născuse scriitor, nu compozitor.
Am stat mult de vorbă, apoi copiii mi-au lăsat şi ei drept amintire nişte gânduri preţioase - tot pe şerveţele - în speranţa că peste ani ne vom întâlni din nou.
Ne-am despărţit emoţionaţi şi înlăcrimaţi, după care, odată ajunsă iar la hotel, m-am grăbit să îmi înghesui iar toate lucrurile în mica mea valijoară. Seara m-am văzut cu Paro şi am sărbătorit o săptămână plină de peripeţii, adică încheierea minunatei noastre călătorii în Suedia, la pizzeria "Buona Sera". Patronul s-a bucurat să dea de o vorbitoare de italiană, iar pentru mine a fost ca un preambul a ceea ce urma să mi se întâmple la numai două zile după. Oricum, una peste alta, cred că în Paro Anand, Jimmy Liao, Mats Kempe, Gizela Sladic şi Tamás Gergely mi-am făcut rost de nişte prieteni pe cinste.
La treabă. Când m-am întors acasă, parcă mă vindecasem de răul de avion. Nu ştiu exact ce am păţit. Poate chiar mi-a priit călătoria, poate am devenit imună la atâtea emoţii. Poate mi s-a întâmplat minunea pentru că am (re)citit o carte fantastică. Poate pentru că am avut parte de piloţi prea buni (toţi nemţi). Sau poate, pur şi simplu, pentru că eram atât de îndârjită să mă întorc acasă ca să votez, încât nimic altceva nu mai conta în afară de asta. Iar de la Berlin încolo, m-am simţit ca acasă - o mare de oameni, cam ca la revoluţie, se revărsa spre ţară cu acelaşi gând ca şi mine. Iar acum "sunt gata de treabă". În poza alăturată mă vedeţi lângă Sara Salone, traducătoarea din limba română în limba italiană a primului volum al seriei Andilandi. Pentru că vremea nu ne-a permis să ne îmbrăcăm în ii, ca să cinstim începutul acestei colaborări, ne-am fotografiat lângă un stand cu ii de la Muzeul Ţăranului Român. Să fie aşadar într-un sas, pardon, ceas bun!
Despre vreme. Una dintre cele mai bune prietene de-ale mele din liceu locuieşte de mai bine de zece ani în Suedia, aşa că înainte de plecare m-am gândit să o anunţ că vin şi să-i cer nişte sfaturi. Când a auzit că voi ajunge la ei "tocmai" în luna noiembrie, mi-a spus direct să mă pregătesc sufleteşte, pentru că voi vedea o ţară foarte frumoasă, dar în cea mai mohorâtă lună a anului. Că mai toţi suedezii pleacă în noiembrie spre alte zări mai senine - ceea ce se pregătea să facă şi ea în acea perioadă, tot cam pe atunci îşi planificase o scurtă vacanţă în California. Aşa că am crezut-o pe cuvânt de fost pionier, dar ce era să fi făcut? Ştiţi cum se spune - "calul de dar nu se caută la dinţi". "The International Children's Book Week" se desfăşura an de an la ei între 8-15 noiembrie 2014, deci nu prea aveam de ales şi trebuia să ajung acolo "în cea mai mohorâtă lună a anului". Ce mi s-a părut mie cel mai ciudat însă în Suedia, în materie de vreme, n-a fost faptul că a plouat mult (n-am prins decât o zi frumoasă) sau că atmosfera era mereu umedă sau că uneori se lăsa ceaţa şi atunci nu mai vedeai foarte bine nici măcar clădirea din faţa ta (a se studia poza alăturată), ci faptul că nu prea aveau lumină.
Şi când spun că nu aveau lumină, mă refer la faptul că dimineţile erau tare întunecate, că la prânz aveai parte de un fel bizar de amurg şi că pe la 3-3.30 era deja întuneric. Nimic rău în asta, aş zice eu, care nu sunt mare amatoare de soare şi de căldură, dar vă spun sincer că am avut o mare problemă legată de măsurarea timpului. Aveam un program încărcat şi pentru că trebuia să ajung în multe locuri la anumite ore, mă uitam mereu la ceas pentru a mă asigura că am să ajung la timp, că e chiar ora trei după-amiaza, nicidecum cinci, deşi afară era întuneric. Asta m-a cam încurcat niţel, în rest, una peste alta, mie mi-a plăcut vremea. Aerul era curat, nu era frig deloc - toţi suedezii pe care îi întâlnisem îmi spuseseră că am avut noroc, deoarece acum "e mai cald decât de obicei" - şi în plus, totul avea un aer misterios. Chiar glumeam cu Paro Anand spunând că oraşul Stockholm, în perioada asta, ar putea fi reşedinţa ideală pentru un vampir. Iar atunci când m-am dus cu trenul la Västerås, şi am trecut peste lacuri şi pe lângă păduri înecate-n ceaţă, am avut impresia că dintr-o clipă într-alta va alerga spre noi Câinele din Baskerville (varianta suedeză). Da, cam asta e atmosfera: tărâm întunecat şi plin de mister.
Însă mulţi dintre suedezi mi-au mărturisit că tot ce mie mi se părea incitant şi misterios, lor li se părea "cam deprimant". Mats Kempe s-a grăbit chiar să-mi explice, parcă în apărarea lor, că "atunci când începe să ningă totul se schimbă în bine, totul devine mai luminos şi că de multe ori ai impresia că ai intrat într-o poveste". Aşa că şi el, şi mulţi dintre suedezii pe care am avut plăcerea să-i cunosc m-au invitat să revin la Stockholm în luna mai, în timpul verii sau în decembrie. Pentru că atunci e "cel mai frumos" în Suedia. Deci dacă vă doriţi o vacanţă convenţională, tihnită şi însorită, vă sfătuiesc să vizitaţi Suedia în lunile ei bune. Eu cred că voi reveni tot în noiembrie sau, dacă am noroc, poate chiar în octombrie. Prietenii ştiu de ce.
Despre suedezii frumoşi (la suflet şi la chip) pe care i-am întâlnit. Mulţi dintre cunoscuţi m-au întrebat cum am ajuns în Suedia, aşa că voi începe lista mea de mulţumiri cu cei care m-au chemat. Invitaţia oficială a venit de la Biblioteca Internaţională din Stockholm, parte a Bibliotecii Publice a aceluiaşi oraş, pentru a participa la "The International Children's Book Week". Evenimentul este organizat an de an în Suedia pentru a le înlesni copiilor şi adolescenţilor cu altă limbă maternă decât suedeza accesul la literatura limbii lor materne. Întregul program a fost sponsorizat de către "The Swedish Arts Council", iar invitaţia mea era semnată de către domnul Larry Lempert, directorul Bibliotecii Internaţionale, iar e-mailul primit atunci era de la doamna Gizela Sladic, bibliotecar la aceeaşi instituţie şi coordonatoarea întregului eveniment.
Cu alte cuvinte, invitaţia a venit din partea unor oameni pe care nu-i cunoşteam, dar care au fost capabili să organizeze o asemenea minunăţie, aşa că le voi rămâne recunoscătoare pentru gestul lor altruist. Şi când spun că a fost un act altruist nu exagerez defel. În puţinele zile petrecute la ei am ajuns la concluzia că există o lege nescrisă în lumea asta şi anume că profesorii şi bibliotecarii nu sunt grozav plătiţi oriunde te-ai duce. Indiferent cât de puternică este economia ţării cu pricina, regula e aceeaşi. Cu toate astea am simţit că ei s-au străduit să ne ofere nouă, oaspeţilor, tot ce a fost mai bun. Am călătorit cu Air Berlin, nu cu Tarom, am stat la un hotel bun şi am mai avut şi o diurnă. Şi toate acestea mi-au fost oferite cu modestie şi delicateţe din partea unor oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea. Aşa că nu pot decât să le mulţumesc.
Doamnelor Grethe Rottböll şi Kristina Sjögren de la Uniunea Scriitorilor Suedezi, secţia de literatură pentru copii, le voi rămâne mereu îndatorată pentru primirea călduroasă şi pentru informaţiile pe care ni le-au dat. Iar de doamna Lillemor Torstensson, de la "The Swedish Institute for Children's Books", îmi voi aminti mereu ca de una dintre cele mai plăcute şi mai deschise persoane pe care le-am întâlnit în scurta mea şedere în Suedia.
La întâlnirea cu membrele IBBY, conduse de distinsa doamnă Brigitta Alm, m-am simţit minunat, iar doamnei Ingrid Källström îi mulţumesc pentru interesul acordat scrierilor mele şi pentru sfaturi. Îmi voi aminti de acea după-amiază petrecută împreună ca de un scurt, dar foarte plăcut răgaz înaintea unei mari bătălii. Pe doamna Ann Baugus de la Luna Kulturhus stadsbibliotek din Södertälje o felicit pentru organizarea impecabilă a întâlnirii cu copiii, iar Arinei Stoenescu îi mulţumesc pentru cărţile primite-n dar.
Pentru Mats Kempe voi avea mereu numai gânduri bune. Ştiu că în spatele unui moderator iscusit şi a unui om de lume se ascundea de fapt un timid. Aşa că îi mulţumesc că a fost curajos pentru noi şi că ne-a îmbărbătat şi ajutat în timpul seminarului pe fiecare-n parte.
Pe domnul Tamás Gergely am ezitat o vreme să-l trec la categoria "suedezi", căci pentru mine va rămâne mereu românul care m-a ajutat la Stockholm, dar m-am gândit că dânsul trăieşte totuşi de prea mult timp în Suedia, aşa că s-ar cuveni să le dau suedezilor ce e al suedezilor.
Şi nu în ultimul rând, vreau să le mulţumesc copiilor, părinţilor, bunicilor şi profesorilor care au venit să mă vadă. I-am lăsat la sfârşit nu pentru că i-aş considera mai puţin suedezi, ci pentru că printr-un ciudat joc al minţii îi simt mai aproape de ţară. Deci îmi permit să sper că mulţi dintre copiii cu care m-am întâlnit în Suedia se vor întoarce peste ani în România, când lucrurile îşi vor reveni şi la noi, şi poate chiar îşi vor regăsi rostul în patria mamă.
