Notă editorială: Timp de 2 săptămîni pline am hoinărit prin Cuba împreună cu Delia, eu am făcut poze, ea a scris aproape tot ce s-a întîmplat prin ţara asta interesantă. Cum Internetul în Cuba e ceva la fel de rar precum metalele preţioase, a se citi aproape deloc, abia acum că am revenit în patria muma putem să publicăm jurnalul ţinut acolo. Aşa că fără alte pregătiri, o las pe Delia să redea aventura noastră... (Şerban Mestecăneanu)
Chiar am ajuns în Cuba!!!
Nu-mi vine să cred! De fapt nu-mi vine să cred că am şi ajuns. Deoarece în ultima vreme fobia mea de avioane e în continuă creştere, cea mai mare reuşită nu mi se pare faptul că am plecat în Cuba, ci faptul că am reuşit să şi ajungem. Iar zborul a fost bineînţeles foarte lung. Nimic n-a putut să-l facă atât de plăcut încât să nu simt turbulenţele ce mă făceau să-mi simt stomacul în gât. Nici audiobookurile, oricât de vesele şi romantice erau, degeaba. Nici filmele, atunci când au reuşit să le facă să meargă, pentru că mai mult de jumătate din drum n-au mers. Şi asta era un motiv de stres. Adică, mă întrebam eu, dacă sistemul video nu merge şi a trebuit restartat de un milion de ori, ce alte sisteme ar putea să clacheze? Din fericire, nimic altceva. Iar turbulenţele n-au fost nici pe departe ceva serios sau îngrijorător. Cel puţin nu pentru cineva raţional. Dar raţiunea şi simţirea nu merg întotdeauna mână în mână. Iar orele petrecute în avion n-au fost nici ele puţine. 3 ore până la Paris şi încă 10.5 până în Havana. Şi bineînţeles că n-am putut nici să dorm. Deşi în jurul meu se dormea profund sau aşa părea, inclusiv Şerban. Dar eu ştiam că n-are rost să încerc, că nu voi reuşi. Aşa că am butonat toate device-urile ce mă înconjurau până ce am simţit roţile păsării noastre de fier învârtindu-se pe sol cubanez şi atunci am putut să mă relaxez. Mi-au dat şi puţin lacrimile de atâta relaxare. M-a ajutat şi gripa pe care am reuşit să o iau cu mine, care m-a făcut să strănut tot zborul şi să folosesc vreo două pachete de şerveţele, până când l-am molipsit şi pe vecinul de scaun, nu Şerban, unul necunoscut.
În fine, am ajuns. Suntem în Havana. Să înceapă aventura! Şi...a început! Am stat o oră şi jumătate la coadă la control paşapoarte! O oră şi jumătate! Deşi erau multe ghişee, era şi multă lume care vroia să pătrundă în ţara lui Fidel. Părea că se vărsaseră vreo 3 jumbo jeturi în clădirea veche şi neospitalieră ce găzduia aeroportul din Havana. Şi am stat. Şi am tot stat. Înaintam cu viteza melcului. Într-un final am ajuns şi noi la un ghişeu şi am experimentat procedura controlului. O cubaneză cu mănuşi oarecum chirurgicale îţi lua paşaportul, se uita lung la tine şi îţi spunea în spaniolă să te uiţi la o minusculă cameră de fotografiat, ghinionul tău dacă nu ştii spaniolă. În cazul ăsta repeta cerinţa, arătând şi spre obiectul în cauză. Apoi răsfoia tacticos paşaportul. Nicio grabă. Probabil fotografia era trimisă într-o bază de date ce te verifica. Şi aştepta răspunsul. Lucru care dură vreo 3-5 minute. Între timp, mă întreb. E posibil să-mi zică că nu mă primesc? De ce durează atât? Dar, ne-au primit.
Afară, ne aştepta cineva care să ne ducă la hostalul unde stăteam. Trebuia să aibă numele noastre. Eu ies prima, caut numele, le văd în mâna unui cubanez, îi zâmbesc, mă îndrept către el, apoi mă întorc la Şerban. El, după mine, văd că se opreşte la o cubaneza de lângă, îi zâmbeşte, o salută. Îl întreb, o cunoşti? El zice, nu e cea care ne ia de aici? Eu îi zic nu, nu vezi că scrie altceva pe foaia ei? Se pare că somnul în timpul zborului nu e indicat. După aceea îţi vezi numele chiar şi acolo unde nu apare. Nici măcar nu era drăguţă. Aş fi înţeles.
Când am ieşit aveam posibilitatea să schimbăm bani la Cadeca, casă de schimb. Coadă mare. Nu vrem să mai stăm la încă o coadă, lasă că scoatem bani direct de la bancă, de pe card. Ni s-a spus că funcţionează fără probleme. Din care cauză nici n-am luat prea mult cash la noi. Să nu crezi niciodată că ce a funcţionat pentru altul va funcţiona şi pentru tine. Evident că pentru noi nu a funcţionat. Pe drum, şoferul a oprit la o bancă, închisă de altfel, dar puteam să folosim bancomatul. Cel puţin teoretic. Practic, nu. Aparatul a refuzat cu încăpăţânare amândouă cardurile noastre, trimiţându-ne la plimbare cu fraza seacă "Your card has been denied." N-am intrat în panică, cine ştie, o fi defect!
Am ajuns la hostal. Nu stăm la hoteluri, stăm în case particulare, să cunoaştem ospitalitatea cubaneză. Acolo unde există. Zona nu arată deloc îmbietor, case decăzute, decrepite, scorojite, asfalt spart, găurit. De fapt s-a dovedit că aşa arată toată Havana! Am urcat, eu uşurel, Şerban doborât de greutatea geamantanelor cărate pe scări până la primul etaj. Acolo, un apartament plăcut, cald, zumzăind de lume, turişti şi cubanezi deopotrivă. Ne întâmpină una din gazde, Elsa, nu ştiu dacă a văzut desenul animat Frozen, am uitat s-o întreb. Oricum regatul de gheaţă e departe de Cuba, unde cea mai scăzută temperatură e noaptea, iarna ca să zic aşa şi coboară doar până la vreo 15 grade. Vorbeşte engleza din fericire. Ne arată camera, ne lasă să ne instalăm.
Ne lăsăm bagajele şi zburăm pe străzi, dornici să pătrundem în viaţa cubaneză, aşa săracă cum e ea, sau tocmai din cauza asta. Mai întâi însă, să schimbăm bani. Cu stomacul gol e mai greu să te bucuri. Sigur că la altă bancă o să funcţioneze cardurile noastre. Măcar unul. Care altă bancă însă? Mergem la două bănci, arată la fel, ecrane la fel, mesaje de refuz identice. Ups! Avem o problemă? Se pare că da. Ne întoarcem la hostal cu buzele umflate. Cuba nu ne-a întâmpinat cu braţele deschise. Lasă că gazdele o să fie drăguţe şi o să ne dea ceva de mâncare, chiar dacă nu le-am zis dinainte că vrem să mâncăm la ei. Însă, nu. Elsa îşi merită numele. E de gheaţă. Nu are loc la masă pentru noi. Ne sfătuieşte să încercăm la Cadeca.
Cu ultimele puteri şi speranţe ne întoarcem încă o dată pe străzi, în căutarea faimoasei Cadeca. O găsim. Găsim chiar două. Însă, ca spiritul negativ al serii să se păstreze, bineînţeles că sunt închise. În jurul nostru răsună muzica cubaneza atât de îmbietoare şi destinsă, chelnerii ne îmbie la fiecare pas să încercăm un local sau altul, dar ce folos? Nu avem cu ce. Am tânjit să sorbim mojito în ritmuri de salsa, ne-am ales în schimb cu beri din frigiderul din cameră. Şi mult somn.