Ne-am trezit odihniţi în prima dimineaţă cubaneză, deşi devreme, şi ne-am alăturat celorlalţi turişti la primul mic dejun de pe aceste meleaguri. Masa s-a dovedit a fi foarte bogată: banană, ananas, papaya, suc de guave, omletă, brânză, ceai, cafea, miere, marmeladă. Am intrat uşor în vorbă cu unii turişti de la masă, mai ales că atmosfera era a unei mese în familie. Ne-am conversat mai mult cu un neamţ, Lucas, venit singur în Cuba, de provenienţă din München. Abia venise şi el, cu o zi înainte, ca şi noi. Am mai vorbit şi cu nişte olandezi care plecau în acea zi către Vinales, în vestul Cubei, zonă în care se plantează tutun.
Am plecat apoi să vedem dacă vom avea sau nu destui bani de cheltuit în Cuba. Fiind duminică, băncile erau închise, dar Cadeca (Casa de Cambio - casa de schimb valutar - nota LiterNet) nu. Aşa că, cu inima cât un purice, am luat drumul Cadecai. Din cele două existente în zonă, amândouă pe aceeaşi faimoasă stradă pietonală Obispo, am ales-o pe cea mai mare. Arăta ca o bancă, cu pază la intrare şi zonă separată de bancomate, către care ne uităm cu jind, dar fără folos. Şi coadă afară pentru muritorii mai puţin fericiţi. Surprinzător pentru noi, dar aparent nu şi pentru cei în jur de douăzeci de oameni, turişti şi cubanezi deopotrivă, care păreau să ştie mersul lucrurilor. După vreo 25 de minute am reuşit să ajungem la intrare unde ni s-a spus că doar unul dintre noi are voie să intre, chiar dacă suntem împreună. N-am înţeles însă şi care era motivul. La ghişeu mi s-a cerut paşaportul şi cardul care au fost studiate îndelung, separat şi împreună până când s-a ajuns la concluzia că nu sunt false şi pot fi folosite. Procedura de retragere de bani de pe card s-a dovedit a fi minuţioasă şi elaborată. Întâi au pus un card de-al lor într-un cititor de card, apoi au introdus datele de pe cardul meu în calculator, literă cu literă şi cifră cu cifră, apoi au numărat banii, au chemat un supervizor pentru aprobare, mi-au numărat banii şi mie în faţă încă o dată şi am semnat chitanţa. Abia apoi am fost liberă să plec cu Cuban Convertible Peso, pe scurt CUC, moneda special creată pentru turişti în urmă cu 20 de ani. Localnicii folosesc Cuban Peso sau CUP, deşi ei îi zic MN, Moneda Nacional. 1 CUC echivalează cu 1 dolar sau cu 24 CUP/MN. Şi deşi eu am cerut 700 CUC şi există hârtii chiar şi de 100 din această monedă, am primit un teanc format numai din hârtii de 20 şi de 10. Nici nu intră în portofel. Dar bine că avem bani. Şi seif în cameră!
Fericiţi şi cu portofelul doldora, am plecat să ne întâlnim cu ghidul nostru, Ernesto. Nu aveam aşteptări mari de la el, pentru că din emailurile schimbate anterior am observat că limba va fi o barieră destul de greu de escaladat. Adică eu nu ştiu spaniolă, iar el nu ştie engleză şi deşi se lăuda că ştie italiană, de fapt ştie doar câteva cuvinte, însă nu destule încât să se potrivească cu italiana mea. Ne-a întâmpinat cu o Volgă veche de 25 de ani, deci nu foarte veche, majoritatea maşinilor vechi văzute pe aici sunt mult mai vechi, în jur de 60 de ani. Cu toate astea, Volga în cauză era atât de prost întreţinută, încât părea că are 100 de ani. Uşile nu aveau căptuşeala interioară, geamurile se manevrau cu patentul şi mâna pentru a le urca sau coborî, iar uneori trebuia să demonteze schimbătorul de viteze pentru a-l convinge să schimbe viteza cu şurubelniţa. Iar motorul se oprea din când în când. Noroc că pornea la loc cu puţină muncă de convingere.
Şi aşa, târâş-târâş, am pornit la drum. L-am lăsat pe Ernesto să ne ducă unde a crezut el de cuviinţă, ca să-i vedem talentele de ghid, însă s-a dovedit neinspirat din punctul meu de vedere. Deşi îi spusesem, e adevărat în italiană, că noi căutăm locuri cu oameni, lui i s-a părut interesant să înceapă cu o piaţă goală, fără lume, Plaza de la Revolución. Era înconjurată de clădiri pătrăţoase ce adăpostesc diverse ministere şi sedii ale cârmuirii lui Fidel sau mai nou Raul şi dominată de un obelisc imens ce avea în faţă un bust al lui Jose Marti, poetul revoluţionar. Pe două clădiri erau desenate în metal chipurile lui Fidel şi Che, la dimensiuni uriaşe, ce cred că pot fi văzute chiar din avion.
Am plecat mai departe şi nu ştiu unde vroia să ne ducă Ernesto, dar eu văzând din cartea mea că trecem prin cartierul Vedado, în care era un loc faimos pentru îngheţată, i-am spus să ne ducă acolo. Coppelia se numeşte locul şi conform cărţii mele serveşte 30.000 de oameni zilnic. Era coadă când am ajuns acolo, bineînţeles. Coada face parte din cotidianul cubanez. Aroma zilei era cocos. Puţini erau ca noi să vrea doar câte o îngheţată la cornet. Majoritatea veneau cu diverse caserole pe care le umpleau pentru acasă. Se pare că altfel de îngheţată nu se găseşte. Deşi mie nu-mi place cocosul, mi-a plăcut îngheţata şi am făcut rost şi de bani locali. Am dat 1 CUC, adică 1$ şi am primit 3 îngheţate şi vreo 13 CUP/MN, puţin peste jumătate de dolar.
După îngheţată am fost să vedem un hotel din anii '50, când se purta arhitectura înaltă şi minimalistă, hotel ce şi-a început existenţa sub numele de Habana Hilton. Nu cred că mai ţine minte multă lume acest nume, pentru că la nici un an de la deschidere, Fidel şi Che au dat buzna şi au stabilit cartierul general al revoluţiei aici, schimbându-i numele în Habana Libre. Acum parterul era presărat cu diverse fotografii de la revoluţie, unele făcute chiar în hotel cu bărboşii revoluţionari ce împânziseră locul.
Apoi Ernesto ne-a plimbat puţin pe Malecon, faleza Havanei lungă de 7 km, de care se sparg valurile Oceanului Atlantic. Ne-a dus apoi în centrul vechi, Habana Vieja, în una din cele patru pieţe ale acesteia, Plaza de la Catedral. Mi-a plăcut foarte mult această piaţă datorită catedralei ce-i dădea numele. Contemplarea catedralei îmi dădea o stare de linişte şi stabilitate, parcă nimic nu o putea clinti din loc, cu faţadă ei înnegrită de vreme şi cu cele două turnuri ce veghează de peste trei secole peste micuţa piaţă.
Ernesto ne-a dus apoi la Bodeguita del Medio, unde Hemingway obişnuia să bea mojito, într-adevăr pe un perete stătea mărturie declaraţia şi semnătura lui. Fiind acolo nu puteam bea decât mojito bineînţeles, foarte bun de altfel şi primul din Cuba. Şi ca să fie atmosfera completă s-au nimerit şi nişte muzicieni să cânte puţină muzică cubaneză. În sfârşit am simţit că am venit în Cuba. Asta era atmosfera pe care o căutăm. Muzică cubaneză şi mojito!
La prânz Ernesto ne-a dus la un restaurant de pe lângă piaţă, unde pentru 3 porţii de langustă şi 3 beri am plătit 70$. Cam mult totuşi! Bună langustă, dar totuşi... Măcar mi-au făcut cadou o cutie de şerveţele la plecare. E adevărat că vroiam şerveţele la pacheţel, dar am căutat toată ziua şi n-am găsit, aşa că mă mulţumesc şi cu cele la cutie.
După masă am hotărât că e mai bine să ne retragem să dormim puţin, pentru că încă nu ne-am obişnuit cu noul fus orar. Dar a rămas stabilit că Ernesto vine să ne ia la ora 8 să ne ducă la fortăreaţa La Cabana să vedem cum se trage cu un tun adevărat. Numai că puiul nostru de somn de 2 ore pe care ni-l propusesem s-a transformat într-un somn adânc de 5 ore care ar fi continuat dacă n-ar fi fost întrerupt de Elsa care ne-a anunţat că ne aşteaptă cineva jos.
Încă în lumea viselor, am plecat cu Ernesto pe o ploaie scurtă de iarnă de-a lor, ca o ploaie scurtă de vară la noi. Spectacolul pe care am fost să-l vedem recompunea un ritual din vremuri coloniale, când se anunţa cu ajutorul tunului închiderea porţilor oraşului. Tunul chiar era un tun adevărat care însă trăgea cu o ghiulea de câlţi din fericire, aşa că era numai zgomotul de el, dar asurzitor din plin. Şerban care s-a strecurat în faţă ca să facă poze, nu a mai auzit nimic timp de câteva minute.
După această incursiune în trecut, i-am spus lui Ernesto să ne lase în centru şi am pornit să căutăm un local cu muzică live în care să poposim în acea seară. Tot căutând am nimerit în Cafe Paris unde ni s-a spus că putem sta doar la o masă la care mai stăteau deja 2 persoane. Ne-am dus bucuroşi spre acea masă, dornici să cunoaştem alţi turişti cu care să ne împărtăşim experienţele. Întâmplarea a făcut ca cei de la masă să fie chiar Lucas, neamţul de dimineaţă de la hostal şi Danilo, un italian cu care se împrietenise el şi care stătea la acelaşi hostal. Ne-am bucurat de coincidenţă şi unii şi alţii şi am stat la taclale în acorduri de salsa. Iar la un moment dat am fost chiar invitaţi să dansăm de către muzicienii din local. Deşi nu mă pricep la salsa, m-am distrat încercând.