Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ghidul


Irina Vasilescu

01.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O piatră de mărimea unui pumn îmi alunecă de sub talpa bocancului stâng. În timp ce îmi pierd echilibrul, mă uit scurt în jos şi văd panta abruptă, acoperită de bolovani instabili. Piciorul drept caută sprijin în pietrişul de mai sus şi nu găseşte. Mă întreb dacă şi cât o să cad. În aceeaşi fracţiune de secundă, coarda legată de hamul de pe mine se întinde şi mă ajută să îmi recâştig echilibrul. În spatele meu, mai sus pe pantă, Cătă a fost pe fază. Sunt în siguranţă.

August 2014. Coborâm pe un grohotiş din vecinătatea Matterhornului, un vârf înalt din Alpii italieni, după o noapte petrecută la un refugiu aflat la 3.300 de metri, pentru aclimatizare. Cu 500 de metri mai jos, ne aşteaptă cabana pe care am părăsit-o cu o seară în urmă. Peste două zile vom urca pe Matterhorn (alt. 4.477m), pe muchia italiană. Sub noi se întinde o imensă vale glaciară. Unde suntem acum nu sunt decât bolovani ciudaţi, pătrăţoşi, de toate mărimile, care sună a gol când păşim pe ei, şi zăpadă pe alocuri.

***
Îl cunosc pe Cătă (...lin Dobre) de aproape patru ani, când lucra la sala de escaladă pe care o frecventam. Acum, predă educaţie fizică într-o şcoală din Buzău dar, de vreo patru ani, îşi petrece verile conducând oameni prin Alpi: pe Matterhorn, Eiger, Mont Blanc etc. Ocupaţia asta a început cu o serie de excursii cu prieteni şi familie, apoi prietenii au spus altor prieteni despre călătoriile cu el şi în curând a fost nevoit să-şi planifice cu atenţie săptămânile pentru a le putea face loc tuturor. Când îl întreb de ce nu ia mai mult de doi oameni odată, îmi spune, mirat de întrebare, că într-un grup mare nu ar putea fi atent la nevoile fiecăruia.

De fiecare dată când dă peste o fotografie cu Alpii, l-ai pierdut. Va rămâne invariabil fixat cu privirea asupra ei, urmărind cu degetul traseele greu de ghicit pentru un ochi neantrenat: "Ăsta e greu, pe ăsta l-am făcut, pe ăsta l-a făcut alpinistul X acum 60 de ani, dar mai există o rută alternativă, uite pe-aici..." De fiecare dată, mă simt prost să-l dezlipesc de poză şi încerc să ascult cu atenţie denumirile vârfurilor, muchiilor şi traseelor. Din fericire, nu are pretenţia să îi împărtăşeşti obsesia. E suficient să murmure pentru sine, din când în când: "E fabulos...!"

Eu sunt altfel. Nu am un interes deosebit pentru munţi, în ciuda faptului că am pasionaţi în familie. În ultima vreme, însă, nu ştiu exact de ce, a început să mă roadă o curiozitate crescândă legat de cum e să fii în anumite locuri. Înainte de călătoria de trekking din 2013 din Himalaya, îmi promisesem că e prima şi ultima oară când fac aşa ceva. După Himalaya, mi-am dat seama că îmi doresc să văd cum e şi alpinismul adevărat, cu căţărat în Alpi. Ştiam că Matterhornul e preferatul lui Cătă, aşa că l-am întrebat dacă crede că putem merge. Adică dacă pot eu. A zis că el crede că pot încerca. L-am întrebat dacă a eşua ar însemna să mor, şi mi-a răspuns că nu - a eşua ar însemna să nu reuşesc să ajung pe vârf. Bun. M-am antrenat vreo 3-4 luni la sala de escaladă, în bazinul de înot şi pe munţi, am împrumutat echipament de la mai mulţi oameni şi pe 16 august 2014 am pornit spre Cervinia, oraşul de la poalele Matterhornului, de unde urma să mă preia Cătă.

Un avion, un autobuz, două metrouri şi două autocare mai târziu, eram pe Valea Aostei.

... autobuzul se strecura pe valea îngustă, mărginită de dealuri împădurite. Orăşelele turistice înghesuite pe marginea drumului îmi sugerau un fel de vale a Prahovei cu ceva mai mult bun gust. După o serpentină, printre dealuri a apărut brusc un cu totul alt film: un munte imens, stâncos şi îngrijorător de plin de zăpadă. Matterhornul. Dispărea la următoarea curbă, apoi apărea din nou, şi de fiecare dată îl priveam cu ceva între neîncredere şi emoţie, încântare şi intimidare. Un fel de "Oaa, da' mare e! + Da' ce o să caut eu acolo? + N-am nicio şansă, în ce m-am băgat? + Abia aştept!"

Orăşelul Cervinia e un fel de Sinaia, situat însă la 2.000 de metri. Am coborât din autobuz pe la 4 după-amiaza, pe răcoare şi soare, iar în staţie mă aştepta Cătă. 27 de ani, creţ, brunet, cu veşnicul polar roşu, beţe de trekking şi un zâmbet nestăpânit pe faţa bronzată. Încă mă miram la Matterhorn şi nu i-a luat mult să intre şi el în transă cu mine. Am făcut ultimele cumpărături şi am pornit pe jos spre cabana unde urma să dormim, aflată la 2.800 de metri altitudine. Mai aveam de urcat vreo 2-3 ore.

Am ajuns la cabană pe la 7 seara. Eu gâfâiam, dar eram încântată. Mai aveam puţin de urcat când am auzit nişte strigăte vesele: "Catalinooo!" Erau angajaţii de la cabană, care se împrieteniseră cu Cătă pe parcursul săptămânilor pe care le petrecuse acolo, tot aducându-le clienţi care poposeau înainte de ruta pe care urma să urcăm şi noi. Îi făceau reduceri şi mici favoruri la care el zâmbea jenat, dar care îl bucurau.

Ziua următoare am făcut un drum de aclimatizare până la un refugiu situat pe o creastă din apropiere, la 3-4 ore de mers şi 3.300 de metri altitudine. Puţin deasupra cabanei, dispărea orice formă de vegetaţie. Pe jos erau doar roci mari, instabile. Când călcam pe ele, scoteau un sunet bizar, parcă sunau a gol. Majoritatea aveau forme ciudat de regulate, paralelipipedice. M-am bucurat când refugiul a apărut neaşteptat, de după o cotitură a crestei. Un fel de cutie de tinichea mai mare, cu priciuri şi pături.

Destul de curând după ce am ajuns la refugiu, s-a lăsat o beznă densă. Uitându-mă în vale, am văzut singura excepţie: sub noi plutea un nor care iradia o lumină de un roz fosforescent, ciudat. Era Cervinia. M-am minunat puţin, apoi am intrat în refugiu. Am mâncat mâncare deshidratată preparată de Cătă cu apă din zăpadă topită şi ne-am culcat.

Îmi era cald. Era noapte la 3.300 metri, iar eu aveam senzaţia că o să mă coc în sacul de dormit, dar nu aveam curajul să dau jos din cele 6 straturi, de teamă să nu mă trezesc congelată. Mă tot foiam. Cătă dormea pe priciul de vizavi de mine şi se trezea când eram mai agitată. Mă întreba dacă sunt bine şi mă liniştea.

De dimineaţă, văzând că notez ceva în carneţel, m-a întrebat: "Da' de ce scrii? Să ştii ce ai făcut?"
"Scriu ce-mi trece prin minte", i-am răspuns.
A zâmbit vag, trecător şi mi-a strecurat, ironic: "Ai memorie scurtă."

***

... la întoarcerea din tura de aclimatizare, după ce n-am căzut pentru că a avut grijă să întindă coarda, la un moment dat Cătă mă roagă să-i fac o poză. A fost prima şi ultima oară când a făcut asta. Vrea să se fotografieze cu muchia Furggen a Matterhornului, o rută periculoasă şi rar încercată. Vorbeşte des despre ea şi, de când ne-am întâlnit în Cervinia, l-am tot surprins privind-o mult şi făcându-i poze. Ochii îi devin sticloşi când se fixează asupra muchiei în timp ce povesteşte despre ea. Rămâne aşa, uitat, hipnotizat, perioade lungi de timp.


Înainte să-l pozez, îl ironizez un pic pentru cochetărie. Îmi zice: "Pentru tine, e doar o altă muchie. Pentru mine are un nume, o personalitate, e ceva ce aş vrea să fac."

După-amiază, ajunsă înapoi la cabană, mă simt previzibil de obosită, iar vremea se anunţă mult mai bună peste două zile decât în ziua următoare. La sugestia lui Cătă, decidem să amânăm urcarea către vârf pentru peste două zile, iar mâine să facem pauză.

Când am o zi de pauză în timpul unui traseu, sufăr de obicei de o plictiseală agitată. Nu ştiu ce să fac şi mi se pare incomod să rămân eu cu mine. Cătă îmi spune că a observat problema asta şi la alte persoane, dar nu o prea înţelege. El se bucură să stea, dacă aşa trebuie. Îmi amintesc de o "poză-citat" pusă de el pe Facebook acum ceva vreme. Scria acolo că "If you make friends with yourself, you'll never be lonely." Are un echilibru mental nativ, de invidiat. E aproape imun la micile îngrijorări care mă rod pe mine pe munte: Dacă n-o să-mi priască mâncarea? Dacă nu rezist? Ce caut aici? Oare e OK cum mă comport? Ce ar trebui să fac acum, mai degrabă decât să stau? E timp pierdut? Etc. etc. etc.

Mă învaţă cum să merg, dar şi cum să fiu pe munte. Explică fiecare decizie pe care o ia. Deşi e atât de pasionat, pare capabil să înţeleagă de ce noi, ceilalţi, nu vedem lucrurile la fel şi să ne prezinte situaţia pe înţeles. E important pentru el să înţeleg. Uneori, îşi dă seama înaintea mea că sunt crispată sau că nu mi-e bine. Mă simt liberă să pun întrebări şi să-mi dau cu părerea, chiar dacă sunt doar un profan. Dacă greşesc ceva, primul şi singurul lucru pe care îl face este să caute soluţia. Apoi, explică.

Seara, în timp ce bem vin şi jucăm cărţi cu angajaţii de la cabană, pe la ora 11 noaptea, intră un cuplu. Le luase 24 de ore să ajungă pe vârf şi înapoi, din cauza vremii proaste. Acum au coborât, victorioşi dar epuizaţi, de la refugiul de sub vârf. Noi, restul, îi felicităm. Personalul le oferă ceva cald de băut, apoi ne vedem de jocul nostru. Observ că de la masă lipseşte Cătă. A alunecat, parcă din reflex, spre masa nou-veniţilor şi îi întreabă de condiţii, vânt, zăpadă, starea traseului. Încearcă să adune cât de multe informaţii poate pentru plecarea noastră.

Datorită simpatiei lor pentru Cătă, proprietarii cabanei ne cheamă în seara de dinaintea plecării noastre înspre vârf la o masă cu familionul şi angajaţii, în total 18 persoane. Pe cât de minuţioase au fost pregătirile, pe atât de plăcută este atmosfera. Oamenii sunt prietenoşi fără să facă un efort în sensul ăsta. Este exact lucrul de care am nevoie înainte de aventură. Mi-am dat seama că îmi trebuie "odihnă" şi în sensul de destindere şi relaxare, nu doar suficiente ore de somn şi kilocalorii.

De dimineaţă, pornim spre refugiul situat la 3.800 metri altitudine, ultimul popas înainte de vârful Matterhorn. Cătă nu pare să facă vreun efort major sau să fie intimidat de uriaşul ăsta pe care urcăm. Merge liniştit, stă după mine, îmi spune cum să abordez terenul, mă îmboldeşte când are impresia că pauza se prelungeşte de la necesar, la răsfăţ. Pentru mine, însă, sunt 5 ore şi jumătate de aventură ca la carte: trekking-ul pe stâncă se transformă repede în mers pe pante abrupte acoperite cu zăpadă, pe care îmi dau suflul urcând. La un moment dat, mă opresc şi am proasta inspiraţie să mă uit în jos. Mă ia ameţeala ca în Vertigo. Trecem pe brâie înguste, cu zăpadă semi-topită, pe care se merge cu toată atenţia din lume; traversăm "Col du Lion", o punte naturală între doi munţi, lată cam cât doi bocanci puşi unul lângă altul şi mărginită de prăpăstii pe ambele părţi; la final, sus, spre refugiu, urcăm de-a dreptul, voiniceşte, pe perete vertical, cu ajutorul unor corzi fixe. Când ajungem la refugiu, mă simt bine. Îmi dau seama cât sunt de obosită numai când încep să râd fără să mă mai pot opri. Râd prosteşte, isteric, la graniţa cu plânsul. Cătă abia reuşeşte să mă facă să mă concentrez, bătând din palme în faţa mea. Ne petrecem mare parte a zilei dormind şi mâncând. Adunăm combustibil pentru ziua vârfului.

A doua zi, ne trezim la 4 dimineaţa. Ar fi trebuit să fie mai devreme, dar vântul care bătea în toiul nopţii l-a făcut pe Cătă să decidă că e mai bine să mă mai lase să dorm, decât să mă scoată în viscolul care mi-ar fi consumat rapid energia. Ne echipăm şi mâncăm puţin. Suntem singuri în "camera de zi". Restul echipelor dorm (au renunţat la urcare); doar una singură, de polonezi, a plecat cu o oră înaintea noastră.

Cătă iese la toaletă şi rămân singură. Privesc uşa închisă în urma lui şi aud vântul sălbatic afară. Uşa bufneşte violent. Mă sperii, apoi îmi dau seama că e doar vântul. Bufneşte din nou. Şi din nou, din toate încheieturile. Parcă un monstru de afară se străduieşte să spargă uşa. Ştiu că nu e aşa, dar mi se face frică. Sunt singură şi habar n-am ce caut în locul ăla întunecos, izolat şi rece. Monstrul care mă sperie e, de fapt, încordarea din mine. Mi se pare că trece teribil de mult timp până se întoarce Cătă. Cu el, totul redevine normal şi abordabil.

Pornim la ora 6. Prima parte a urcării, pe pereţi verticali şi corzi fixe, mă ambiţionează şi-mi dă un avânt nebănuit. Cătă e încântat de cât de bine ne mişcăm. Mergem repede, facem glume. Voia bună durează vreo 3 ore, până când obosesc, iar terenul se schimbă. Pereţii alternează cu pante foarte abrupte, pe care îmi vine să mă opresc din trei în trei paşi. Trag de mine cu toată forţa, fără menajamente - pentru asta m-am pregătit. Când se îngroaşă gluma cu zăpada, ne ancorăm într-o poziţie incomodă, iar Cătă îmi pune colţarii, pentru că mie mi-ar fi luat foarte mult timp să-i pun singură. La puţin timp după aceea, îmi dau seama că mi-am cam epuizat rezervele de energie.

"Aici se termină voinţa mea şi începe voinţa ta", îi spun când stăm unul lângă altul, cu faţa spre perete, aşteptând să pornească în sus şi să-l urmez. Mă priveşte, nu zice nimic şi continuă să-şi pregătească echipamentul pentru urcare.

Mai demult, mi-a arătat un film de la o tură anterioară pe acelaşi traseu, când cel pe care îl ghida a căzut în genunchi. Mi se păruse un gest exagerat de dramatic. Acum, când sunt prea obosită ca să ridic mâinile în aer fără să simt un efort, mă îndoi aproape fără să vreau din orice încheietură încordată. Nu am mai fost vreodată atât de obosită fizic. Cu toate astea, nu îmi doresc nicio clipă să renunţ. Am momente când sunt sigură că nu vom ajunge pe vârf, dar merg înainte. Uneori cer pauze, cu casca sprijinită de stâncă. Cătă mă lasă să-mi trag puţin sufletul, dar continuăm repede. Suntem contra cronometru şi nu mă deranjează asta. Am păstrat pe tot parcursul zilei o seninătate inexplicabilă. Probabil pentru că am atins maximum de împăcare cu mine: ştiam de luni de zile că în ziua asta voi da tot. Şi asta e totul. Sunt mereu prezentă şi nu mă pot gândi decât la un singur lucru: pasul următor. E ceva reconfortant în genul ăsta de concentrare.

Cătă a început să mă tragă cu coarda, ca să mă ajute. Asta mă bucură pe porţiunile de căţărare pură, pentru că îmi ia din greutate, dar mă irită pe pante, când mă simt ca un sclav pe care-l trage stăpânul. Fără stăpân, nu ştiu ce m-aş fi făcut.


Ieşim în sfârşit pe creastă, la câţiva metri de vârf. Mergem de-a lungul unei cornişe, dar zăpada e bună, tare, şi nu mi-e deloc frică. Cu toate astea, ezit să fac ultimii paşi. Cătă mă îndeamnă din spate. Mă simt timidă şi nedemnă. Am în faţă un loc care, pentru mine, datorită atâtor pregătiri şi antrenamente, a devenit sacru şi un pic ireal. Îl văd, e acolo, la 2 secunde de mers. Merit să păşesc acolo...?

Păşesc şi mă bucur enorm. E simplu - m-am antrenat luni întregi şi mi-am primit răsplata. Oboseala a dispărut. Uite că am acces atât de firesc la nişte locuri care parcă nu sunt pe Pământ! Se pare că, dacă te uiţi la picioare şi te gândeşti doar la mişcarea următoare, pas cu pas, ajungi în locuri nebănuite.

Pentru un om care a ajuns a şasea oară pe vârf, Cătă e şi el destul de emoţionat. Zâmbeşte de sub gluga strânsă şi chiuie de fericire. La începutul coborârii, încă pe creastă, mă îmbrăţişează tare şi cald. Nu face aşa ceva de obicei. Aveam mare nevoie de asta, pentru că încep să-mi amintesc de vânt, oboseală şi drumul de întoarcere pe care îl avem de făcut. Probabil el ştia mai bine decât mine ce ne aştepta.

De la o vreme, nu mai reuşesc să mă concentrez şi să reţin cele mai elementare indicaţii. Pe la 9 seara, mă trimite în faţă şi rătăcesc drumul. Exact atunci, se şi întunecă brusc. E vânt şi nu reuşim să comunicăm cum trebuie. Sunt nevoită să mă întorc din drum, la jumătatea distanţei dintre noi, şi să-l aştept într-o asigurare fragilă, lipită de stâncă, pe întuneric, pentru că în poziţia în care sunt nu am cum să ajung la frontala din rucsac. Aştept, înţepenită de frică. Îmi dau seama că, până mă văd ajunsă în siguranţă înapoi la refugiu, trebuie să verific orice fac de câteva ori.

Am făcut 17 ore în ziua vârfului, 8 la urcare şi 9 la coborâre. Ajungem înapoi la refugiul de la 3.800 metri la 11 noaptea. Pe masă, lângă un termos cu ceai cald, echipa de polonezi care pornise înaintea noastră de dimineaţă a lăsat un bileţel: "Tea for Romanian team". Mă bucur şi mă simt mândră că sunt parte din "Romanian team". Deşi nu am mâncat toată ziua decât 2 batoane şi o felie de brânză, nu mi-e foame. Vreau doar să dorm. Mă forţez, totuşi, să mănânc - Cătă mi-a explicat că organismul are nevoie de material cu care să se refacă.


Ziua următoare, pe la prânz, plecăm bine dispuşi în jos, spre cabana de la 2.800 metri. Am pornit cam târziu - zăpada şi gheaţa se topesc. De cealaltă parte a trecătorii, vedem cum cade gheaţă topită pe potecă, împreună cu ceva pietre. Ne trece voioşia. Mă uit întrebătoare la Cătă - a văzut şi el. Îl întreb dacă avem vreo alternativă, în afară de a trece pe acolo cât mai repede şi în siguranţă. Spune că nu. Zis şi făcut. Trecem, e OK, ne reluăm tonusul. Stăm de vorbă tot drumul. Mă simt uşoară şi liniştită. Fac planuri pentru următoare excursii.

La cabană, Davide, bucătarul care nu vorbeşte deloc engleză, mă ia în braţe de cum mă vede. Iar lui Cătă îi oferă un ştrudel cu mere, preferatul lui, din partea casei.

***

A doua zi am coborât spre orăşelul Cervinia, de unde urma să încep drumul spre casă. Săptămânile următoare am fost liniştită cum n-am mai fost demult - parte de la epuizarea fizică, parte datorită ascensiunii reuşite, parte pentru că e posibil să mă fi molipsit de liniştea lui Cătă. La plecarea de la Abruzzi, m-am despărţit de el cu părerea de rău a unui copil pe care mama îl ia din parc. A rămas acolo, sus, la fel de senin cum era şi la sosirea mea, aşteptând următorii oameni pe care să-i ducă pe munte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer