Mă urc în tramvai şi mă bucur că oamenii nordului sunt atât de atenţi la detalii. Înăuntru e atât de cald încât simt cum începe să-mi ardă faţa încă din primele clipe. Nu durează foarte mult până când ajung la staţia unde trebuie să cobor. De aici mai am de mers câteva minute pe malul apei. În faţă, dinspre fiord, se vede răsăritul. Ajung la muzeu cu fruntea îngheţată şi sunt atât de punctual încât mai trebuie să aştept încă vreo trei ore. Astăzi se deschide la prânz.
Mă îndrept către un altul, pe numele lui Fram, cotat ca \'cel mai frumos muzeu din oraş\'. Mă întâlnesc acolo cu Flori şi Andrei. Pe stradă mulţi copii ieşiţi cu clasa în oraş. Toţi sunt blonzi. Toţi poartă vestuţe reflectorizante. Arată ca nişte jucării.
Nu cred că Muzeul Fram se ridică la înălţimea recomandărilor absolute din toate ghidurile pe care le-am consultat. N-aş spune că e cel mai frumos după ce l-am vizitat însă cred că spune una dintre cele mai frumoase poveşti, cea a unor oameni ce au avut un vis măreţ - cartografierea şi explorarea Polului Nord, respectiv cea a Polului Sud - şi pe care nimic nu i-a oprit să încerce să-l urmeze. Găsiţi multe informaţii pe internet despre exploratori şi expediţiile pe care le-au făcut în cazul în care sunteţi interesaţi. Eu v-aş sfătui să fiţi. Unul dintre mebrii unei echipe a fost şi Emil Racoviţă.
După Fram mă întâlnesc cu Dana, o dragă prietenă care e şi ea în Oslo şi, coincidenţă, are bilet la acelaşi zbor spre casă ca şi noi.
Dana e uşor obosită însă nimic nu mă împiedică s-o târăsc cu mine jumătate de oraş spre Muzeul Astrup Fearnley unde arta contemporană nordică aşteaptă să fie admirată. Pe drum îi povestesc despre auroră, despre balene, despre senzaţiile încercate cu doar câteva zile în urmă, despre Finlanda.
Arta contemporană nordică văzută de la Oslo e ceva mai greu de înţeles. Sau dacă nu-i greu de înţeles e greu să empatizezi cu ea. De cele mai multe ori e la limită să nu fie descifrată, să nu fie plăcută, dar n-o trece niciodată. E uşor vulgară şi rece, brută, dar cu siguranţă îţi provoacă senzaţii puternice.
Experienţa norvegiană se încheie cu un alt apus, la ora 15:26. De aici metrou, tren, avion, maşina unui fost profesor care încă mi-e tare drag (Florin Kevorkian) şi... gata. Sunt în faţa iPad-ului, pe aceeaşi canapea de pe care vă scriam prima dată. Atunci aveam vise legate de călătoria asta, acum am nişte amintiri grozave. Mă bucur că ne-aţi fost alături zilele acestea.
Cu toţii am văzut cel puţin un film american în care ne este vândută mai subtil sau nu tema înţelepciunii căpătată printr-o călătorie de cele mai multe ori iniţiatică. Ei bine, o călătorie ne schimbă. Ne face poate să învăţăm să apreciem mai bine, poate să fim recunoscători, poate să ne bucurăm de ce se întâmplă chiar dacă nu suntem mereu în control, poate să nu ne aşteptăm tot timpul la lucruri măreţe. Poate măreţia stă în lucrurile simple din care învăţăm şi de care ne bucurăm în mod autentic, poate nimic nu e măreţ în afară de natură şi divinitate, poate nu noi ar trebui să fim măreţi, poate ar trebui să fim doar înţelepţi încercând să ne bucurăm de ce e în jurul nostru, să învăţăm să vedem, să încercăm să vedem pe bune. Să fim acolo, atunci.
(Bucureşti, 27 noiembrie 2014)