A fost anul când cel puţin două capodopere cinematografice au vizitat ecranele româneşti. La grande bellezza şi Kis uykusu / Winter Sleep aparţin genului acela rarissim de film care te amuţeşte treptat, te smulge cu blândeţe din realitate şi te împinge cu discreţie în cele mai întunecat-dragi caverne ale propriului sine. La capătul vizionării lor, deşi trist, îngândurat, tăcut, te regăseşti aproape mereu privindu-te cu drag în oglindă. Obrajii arzând, ochii fierbinţi, încă urmele de lacrimi sunt semn că trăieşti, că iubeşti, că năzuieşti, că indiferent cât de grea ori de presărată cu erori, călătoria aceasta pe nume viaţă merită făcută. De ar fi băuturi, filmele lui Sorrentino şi Ceylan pesemne că s-ar îmbutelia în sticle îmbrăcate în catifea.
A fost şi anul unei Cupe Mondiale de fotbal ce a readus cea mai fascinantă întâmplare sportivă ne-olimpică în prim-plan-ul imaginarului planetar. Brazilia a fost gazda revigorării competiţiei a cărei regină all-time este, dar a şi a propriei sale disoluţii, într-un 1-7 cu Germania cel puţin la fel de copleşitor ca şi marile victorii ale istoriei sale glorioase. Revenirea Olandei, de la 0-1 în minutul 44 la 5-1 în final, în faţa campioanei momentului, Spania, a fost o altă bijuterie a destinului, în care zborul ce pare etern al lui van Persie de la golul egalizator a găsit la destinaţie noaptea cea neagră a carierei unui uriaş pe nume San Iker. Din pleata lui Pirlo survolând miezul apărării engleze, s-a născut aerul renascentist al unui Italia-Anglia 2-1 pe care Michelangelo însuşi l-ar fi aplaudat în picioare. În fine, prin meritatul său eşec în faţa aceleiaşi Germanii, Argentina a întregit drama sud-americană (nemţii sunt primii din istorie care traversează Atlanticul spre casă cu trofeul în braţe), dar a şi confirmat uriaşul capital de zâmbet şi iubire pe care e capabilă să îl strângă peste ani (ce aduc împreună copiii care am fost şi adulţii care vom fi) şi peste munţi (uniţi de cerul nopţii de vară, când turcoaz, când plin de stele, sub îngăduinţa căruia se joacă, până la urmă, toate finalele vieţii noastre) această seducătoare echipă naţională.
Sfârşit de sezon e cartea ce ar putea marca generaţia celor care, trăindu-şi acum anii '30 ai vieţii, conştientizează, pe de o parte, imposibila întoarcere în lumea rurală ce a fost cândva paradisul bunicilor şi poate şi al părinţilor lor şi, pe de alta, cvasi-imposibila împlinire a fericirii pe cont propriu într-un decor urban populat de atracţie, iluzie şi fugă. Marius Chivu scrie 11 povestiri pe care cei din publicul-ţintă le cam citesc cu dureri de stomac. E atât de mult adevăr şi atât de puţin fard în cartea de la Polirom, încât aceasta devine prima reprezentantă a genului literar ce poate fi lejer încadrată în curentul artistic pe nume Noul Cinema Românesc. Şi această întâmplare e cu atât mai tulburătoare, cu cât are loc într-un an mai degrabă sărac pentru filmul autohton.
Omul cel bun din Seciuan e textul graţie căruia Andrei Şerban a readus Bulandra la altitudinea sa istorică. În acest cel mai bun spectacol al Bucureştiului 2014, teatrul există la un nivel ce nu îngăduie rest nici din partea actorilor, dar nici a spectatorilor. Deopotrivă confiscaţi de ritmul năucitor al piesei, oamenii scenei şi cei ai sălii se întâlnesc ca într-un ritual de descompunere şi re-asamblare a vieţii interioare şi înconjurătoare. În caz de existenţă, creatorul Universului, măcar al celui uman, ar merita, asemenea lui Bertolt Brecht, plata unor drepturi de autor.
Măreţia aparţine clasicei săli din Grădina Icoanei. Zborul, însă, începe în noua Studio Space, amplasată în copacul din curte. Acolo, în Conversaţie după înmormântare, Daniela Nane se predă, pas după pas, în braţele lui Cornel Scripcaru, ale cărui degete tocmai desenaseră în aer acordurile unei sonate de Beethoven. În privirea ei, în lacrimile lui, în îmbrăţişarea lor, se joacă marea scenă a întregului eşafodaj pe nume 2014. O femeie, un bărbat, o iubire strivită şi timpul care refuză să aşeze următoarea clipă. Poate că atunci intervine moartea. Sau nemurirea. Contează?
Oana Pellea şi Cristina Casian dansează pe stâncile Veneţiei sub luminile lui Ştefan Vasilescu într-un N(aum) ce umileşte aşteptările. Reflectoare ce sfâşie întunericul scenei, cuvinte ce sfâşie întunecimile sufletului, o stare de echilibru perfect între real şi imaginar, între teatru şi poezie, între vorbite şi nespuse, între cele ce au şi cele ce (n)-au să se întâmple niciodată.
Marea frumuseţe ar putea fi, până la urmă, ca înaintea somnului iernatic ce prevesteşte sfârşitul de sezon să purtăm câteva conversaţii şi apoi, înarmaţi cu bunătatea din noi, să facem pasul dincolo. Cum fac Mihăiţă şi Iureş în Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?. În fond, ce-am putea găsi acolo?
***
PS: Topurile anului 2014 şi / sau dorinţele voastre pe 2015 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.